sâmbătă, 18 februarie 2017

La capătul lumii și în țara aspră a minunilor

Mi-l aduc aminte pe T.O. Bobe afirmând cât de mult îl urăște pe Haruki Murakami de fiecare dată când se apropie acordarea premiilor Nobel pentru literatură, atunci când lumea începe să-și dea cu părerea despre posibilii câștigători și când vezi liste de pe la casele de pariuri cu șansele candidaților. Apare și Mircea Cărtărescu pe acea listă și mai citim un interviu în care se roagă de academie să nu îl voteze...
Bineînțeles, ăia au altă treabă, doar sunt suedezi, adică de pe altă planetă și vin cu vreo Svetlană. Sau după o mare mahmureală aleg o pisică de pe stradă, numită Bob. Am auzit că s-a făcut și un film cu numele ăsta.

Acum, continuând paranteza cu care am început, fiecare rezonează în felul său în privința literaturii. Emoțiile şi tiparele, după care recunoaștem în literatură ceea ce este în adâncul nostru, sunt proprii și personale. Cărțile acelea care au o bandă care ne avertizează că autorul sau autoarea a câștigat premiul Nobel pentru literatură trebuiesc privite, în opinia mea, dacă nu cu o ridicare de sprânceană, măcar ca orice altă carte. T.O rezonează între o contorsionistă și o cimpanzee (iar vacanța lui de vară a fost măreață, de-a dreptul), pledând că ţara minunilor nu există.

Hm, eu zic că există. Şi avem amândoi dreptate.
Pasul pe care îl fac cu Haruki, de fiecare dată când recitesc o carte de-a sa, este către mine însumi. Lucruri pe care nu mi le spun în fiecare zi despre mine și pe care le conștientizez doar atunci când mă afund în cărțile sale, revin la suprafață cu ocazia lecturii. Orice carte a lui este ca o ușă de la mansarda unei case vechi, cale de acces care stă închisă de obicei și pe care o deschid cu cheia pe care o făuresc din paginile cărților sale. Iau filă cu filă și mă contopesc, fără să îmi dau seama, de cele mai multe ori, cu ceea ce scrie, aducându-mă în punctul originar, acolo în care axele mi se intersectează. Este de fapt un proces de recalibrare: revăd o imagine de ansamblu, de undeva de sus, asupra a ceea ce se întâmplă atât în jurul meu, cât și în mine însumi.

Oricât de apreciat este de public, Haruki este mereu subevaluat de critică. El știe asta. Ca și Stephen King, nu scrie pentru critici, ci pentru cei care rezonează cu el. Trăiește în aceeași lume cu cititorii sai. Suntem cu toții pe aceeaşi planetă și pe aceeaşi lungime de undă.
A apărut de curând în limba română și "Meseria de romancier", cartea sa în care povestește mai multe despre cine este și despre ce a făcut toată viața sa. Ai putea spune că este un om obișnuit, lasă impresia asta, prin modestie și prin sinceritate. Totodată, acel om obișnuit a înțeles care este substanţa din care este alcătuit și că doar prin a fi el însuși poate reuși. Deși nu a ținut cont de părerea nimănui atunci când a scris, paradoxal, a fost alături de noi toți, cei care îl citim.

Dar despre meserie, altă dată.

Înapoi la capătul lumii și la ţara aspră. În toate cărțile sale există o lume tipică, unde telefonul fix sună mai mereu, trenurile circulă pline cu navetiști, iar personajul principal este tipul de freelancer care câștigă exact cât îi trebuie să trăiască de la o etapă la alta, fără să își facă prea multe griji. Nici nu au la ce să îl ajute aceste gânduri despre ziua de mâine. Trăiește în prezent, aproape zen, își pune întrebări doar despre ce se petrece în acel moment – nimic distructiv în dialogul său interior, totul este doar o perspectivă proprie a ceea se se derulează, ca un film la care privește, fără să îl interpreteze în vreun fel.

Fantasticul poartă marca proprie, întâlnită în mai toate celelalte cărţi ale sale: singur sau însoțit, în cheia persoanei întâi, personajul principal, un calculator uman cu creier modificat artificial, umblă prin subsoluri, pe sub pământ, în tunele, căutând parcă aceeași oaie fantastică, de data acesta într-o țară aspră a minunilor.
În paralel, trăiește și la "capătul lumii", datorită modificărilor făcute în creierul său, o lume paralelă, imaginară și teoretică, în care toată civilizaţia existăm pur şi simplu, fără ca nimic să îi explice geneza. Această lume este doar simbolică, totul este înconjurat de un zid inexpugnabil, nimic vine de undeva şi nici nu se îndreaptă spre ceva anume: toate sunt în aceasta lume precum centrala electrică care funcţionează pe principiul unei cutii negre, în care este introdusă energie (pare a proveni din vântul care bate, dar fără vreun element care sa preia efectiv puterea eoliană) si apoi generează curentul electric.

Într-un final, cel care a participat la modificarea creierului său, îi povestește că această schimbare a creat lumile paralele și că totul va degenera în moartea sa în ţara aspră, lumea reală, peste un interval scurt, de treizeci şi şase de ore, urmând să traiască veşnic doar la "capătul lumii".

Cartea are acea calitate rară care îţi permite să povesteşti oricât despre subiectul ei, fără a strica plăcerea celui care o va citi ulterior. Şi asta pentru că intriga este doar un subiect secundar, în plan principal rămânând descrierea vieţii, aşa cum o vede personajul principal, o entitate a cărui nume, acum când recapitulez cartea, nici nu mi-l aduc aminte să fi fost pomenit vreodată în cele aproape cinci sute de pagini.

Însă acele ultime ore de trăit au rămas scrijelite în memorie. Acel ceas care bătea, acea eliberare treptată de griji, acea viaţă care părea că se termina, aşa cum părea şi că va dura la nesfârşit, toate rămân suspendate într-un timp nedefinit.


Aşa cum, ajuns la ultima pagină, citesc o însemnare măruntă, făcută cu creionul după un obicei demult pierdut, în care era notat iulie 2005, într-o ţară aspră a primei lecturi, şi la care adaug acum, la capătul lumii, ianuarie 2017.


duminică, 4 decembrie 2016

Complotul împotriva Americii

Charles A. Lindbergh a traversat Atlanticul în 1927 de la New York la Paris în treizeci și trei de ore realizând primul zbor transatlantic solo fără oprire, devenind astfel o celebritate mondială. Ce s-a știut, poate, mai puțin a fost opinia sa în privința pericolului reprezentat de „amestecarea raselor”: vizita sa la Berlin din anii 1935-1936 îl aduc foarte aproape de propaganda nazistă și părerile sale se radicalizează în privința amenințării reprezentate de evrei, primind din partea lui Hitler chiar Crucea Vulturului german pentru servicii aduse Reichului.
Întors în America, promovează intens ideea de a tine America departe de războiul care izbucnise în Europa, sub pretextul că ceea ce se întâmplă acolo nu are cum să îi influențeze pe americani, încercând să ilustreze totul sub propaganda evreiască de a interveni și de a-i apăra pe milioanele de evrei supuși unor cazne greu de imaginat pentru secolul douăzeci, amestecând și pericolul comunist în ecuație.

Faptele istorice de mai sus sunt luate de Philip Roth nu doar ca atare: el a mers mai departe și și-a imaginat o istorie paralelă în care Lindbergh este ales președintele Americii învingându-l pe Roosevelt și începând pentru această țară o epocă de teroare. Lucrurile nu sunt atât de depărtate istoric precum cele din „Omul din castelul înalt” al lui Philip K. Dick, unde nemții și japonezii își împart America în două. Sunt ceva mai subtile: Lindbergh ajunge președinte din partea republicanilor în alegeri libere, având o imagine publică de erou și promițând ceea ce americanul de rând vrea să audă: America va rămâne departe de război, iar in interiorul țării vor fi promovate rasele pure de americani albi, în detrimentul negrilor, spaniolilor, evreilor, etc. (într-o imagine fidelă a alegerii lui Hitler în Germania anului 1933).
Mai lipsește din imaginea aceasta doar un zid la granița cu Mexicul... deși propune un zid virtual care să izoleze America de al doilea război mondial.

Philip Roth se introduce pe sine însuși în această lume, ca mic evreu, împreună cu familia sa, fratele cu câțiva ani mai mare și atras într-o organizație asemănătoare cu cea a tineretului hitlerist (OAA - Oameni de-ai noștri), tatăl aflat într-o permanentă stare de nedumerire și revoltă împotriva faptului că era considerat un american de mâna a doua, dispensabil, mama, un adevărat liant care încearcă să mențină familia pe linia de plutire (inclusiv vărul Alvin, plecat in Europa pentru o vreme să lupte împotriva Germaniei, ca luptător în forțele canadiene și de unde avea să se întoarcă fără un picior), și o întreaga pleiadă de unchi, rude și vecini, cu toții aflați acum la ananghie.

Plecată să viziteze capitala, familia este dată afară din hotel, iar conflicte par a se ivi peste tot, în restaurante, pe drum, etc.
În jurul lui Lindbergh, care rămâne impasibil, ajung tot felul de personaje care impun deja legi împotriva evreilor, familiei Roth cerându-i-se să părăsească micul cartier din New Jersey, unde aveau prieteni și unde trăiau până atunci în bună pace, și să muncească în alt stat, în mijlocul pustietății, unde meseria tatului, aceea de agent de asigurări, avea sa devina inutilă, subminând astfel singurul mijloc de subzistență al familiei de a se mai întreține.
Frica se instaurează pretutindeni și „nopți de cristal” izbucnesc în majoritatea orașelor americane care conțin comunități reprezentative de evrei sau de negrii.

Din fericire, iți spui după ce dai ultima pagină a cărții, astfel de scenariu nu s-a întâmplat, japonezii au atacat Pearl Harbor și Roosevelt, adevăratul președinte al Americii, cel care avea sa moară în Europa sub un măr, cu doar o săptămâna înainte de victoria aliaților, avea să pornească mașinăria de război care avea să învingă în 1945, pe cele doua fronturi, în Europa și în Pacific.

Niciodată n-ar ajunge în America un președinte populist, care să instige la ură de rasă, care să considere femeile doar un obiect de care te poți folosi, care să ignore ceea ce se întâmplă în lume, care să construiască ziduri și care să considere că principalul scop este să facă America din nou măreață, uitând ca aceasta țară a fost, în ciuda tuturor greutăților, unică prin perspectiva libertății.


Ar fi imposibil, nu-i așa? Ar fi un complot împotriva Americii...


miercuri, 27 iulie 2016

Hituri celebre din epoca Showa

WTF?... vei zice și vei trece mai departe, în scroll nesfârșit al facebook-ului (deşi cuvintele hituri si celebre ţi-au atras atenţia o milisecundă...).

Te înțeleg. Ai inima deja închisă și asta nu tine de vârstă, ci de o anumită stare de spirit. Ești un fel de „mătușică”, chiar dacă ești copil, bărbat sau femeie, ai douăzeci sau cincizeci de ani.

Așa sunt și matuşicile din „hituri...”. Cu vârsta undeva peste treizeci de ani, angajate la companii sau corporații, scorțoase, unele divorțate, independente dar toate singure, se întâlnesc în clubul „Midori”, club care a luat ființă după prenumele lor.
Sunt şase și nu își spun decât banalități, atunci când se întâlnesc. Niciuna nu spune ceea ce gândește cu adevărat. Sunt deja fără viaţa, deși n-o știu. Au o inimă închisă și au rupt legătura între lumea lor interioară, între ceea ce simte fiecare în sinea sa și ceea ce transpune sau arată fiecare în lumea reală.

Ryū se amuză pe seama cititorului în „Hituri...”. Nu uită de el, îl ia în barca sa, dar îl ţine într-un colţ, ca pe tigrul bengalez, și îi cântă, hit după hit, deloc lălăit, chiar dacă face „karaoke” tot timpul. O spune chiar în nota autorului: „Nu cred ca m-am mai distrat atât de mult scriind ceva de la 69 încoace.”

Aflat în umbra lui Haruki, pentru mine Ryū nu era decât un alt Murakami care purta același nume cu cel pe care îl citisem cu mare plăcere atâția ani și care ma cufundase în adâncimea apelor liniștite, dar profunde.
Am dat de Ryū prima dată prin „Albastru nemărginit, aproape transparent”, ajuns în preajma mea din cauza culorii din titlu. Amuzant, nu?
„Hituri...” era singura carte care se mai găsea pe piață, acum în 2016. Păcat...
Şi mai ales păcat că lumea îi leagă pe cei doi Murakami după nume. O astfel de legătură te face sa îl dobori de pe soclul său pe Haruki, mereu abonat la candidaturi pentru premiul Nobel. Şi urât de T.O. Bobe cât se poate de tare...

Să ne întoarcem la carte, însă.
Şase tineri de o parte, tembeli – din cauza vârstei mai ales, teribiliști, dedicați distracției, caricaturizați prin pasiunea pentru karaoke și pentru costumele fanteziste pe care le poartă pe o plajă izolată, unde își susțin concertele. Aproape simpatici, ai zice, în moda filmelor cu pisici și câini pe care le vizualizăm tot timpul... Asta până când unul din ei, drogat și amețit de băutură, ia un cuțit și îl înfige în gâtul unei „matuşici”, aflată, din întâmplare, în calea sa și a erecției pe care nu și-o putea stăpâni.

În tradiția filmelor absurde, fără nicio logică a secvenţelor prin care încep să se înarmeze, cele două găști încep să se vâneze reciproc, cu mici pauze generate de faptele din trecutul lor şi care explică, în parte, isteria prezentă a personajelor. De la cuțit la pistol Tokarev, de la lansator de rachete până la „bomba atomică a săracului”, totul se înșira într-o comedie neagră a situațiilor
Fiecare capitol are un laitmotiv – un hit fredonat, în fundal. Ryu se amuză mai departe prin titlurile acestora și ar fi fără rost ca cineva sa înceapă să caute veridicitatea sau existenţa melodiilor în sine: „Cuțitul ruginit”, „Anotimpul iubirii”, „Iubește-mă pana la os” și tot aşa...
Aş paria că ele sunt reale.
Asa cum și conflictele între generații nu sunt deloc imaginare.

„Şase” este o cifră fără sens, fără semnificație, spune unul dintre personaje, imaginându-și celelalte cifre legate de numărul membrilor unor formaţii ca Beatles, Rolling Stones sau formații din cultura locală. O cultură pop, inspirată parcă din cea americană, aglomerată, înghesuită, până acolo încât acoperă cu totul realitatea.
Şi din şase-şase niponi mititei, nu mai rămâne aproape nimic până la final. Totul este dezrădăcinat: tinerii trăiesc departe de părinţi, independenți și apelează la aceștia doar când au nevoie de bani; matuşicile, la rândul lor, trăiesc fiecare în apartamentul ei și au pierdut aproape orice conexiune cu familia, cu excepția uneia dintre ele care începe, pe parcursul evenimentelor, sa se trezească din acest somn și sa aprecieze fiecare minut petrecut cu copilul său.

Stai în barca sa și îl privești cum râde tot timpul. Ryū nu ascunde asta niciun moment. Îți mai dă un brânci și te aruncă în apă, apoi îți aruncă un colac de salvare, cerându-ți să îi fi recunoscător pentru ceea ce a făcut pentru tine.

În faţa cuvintelor sale nu ai cum să nu te pleci din temelie, spunând „chapeau”:

„Ma gândeam într-o zi că aş fi vrut să schimb ceva, dar credeam că n-am altă soluție decât să aleg niște oameni plicticoși pentru romanul meu, când am văzut, pe o strada în Chofu, un tânăr mâhnit împingând din senin o femeie care tocmai ieșea de la cumpărături; aşa mi-a venit ideea pentru „Hituri celebre din epoca Showa”.”

luni, 11 iulie 2016

Cu ochii larg deschiși

Am tot stat sa ma gândesc la motivul pentru care Radu Paraschivescu a tradus titlul cărții „Keeping an eye open” în „Cu ochii larg deschiși”, până am ajuns la filmul lui Kubrik, în dualitatea lui „Eyes wide shut” (Cu ochii larg închiși).

Titlul original mi se pare mai plin de înțelesuri: în timp ce ațintești un ochi deschis spre artă (și unul la „slănină”, să zicem), totul pătrunde atât la nivelul vederii, cât și la un anumit nivel al minții. O spune chiar Barnes, în mod explicit:
"Când stau din nou în fața unui tablou familiar după câțiva ani, mă surprind adeseori murmurând în gând: „Da, firește”, „Bun”, „Așa e”, sau, uneori, „Acum încep să înțeleg”. [...] Aceste tablouri mi se adresează ochiului, inimii și minții, dar nu și acelei părți a minții mele care articulează."

Radu Paraschivescu este însă un traducător excelent și a preferat varianta celui care își leagă pleoapele de frunte cu ace de siguranță, astfel încât să nu piardă nimic din ceea ce îi trece prin fața ochilor.

Pentru un novice în ale picturii, ca mine, cartea a cărui subtitlu, adăugat de traducător, este „Eseuri despre artă”, reprezintă o adevărată incursiune în alimentarea cu cultură a lui Barnes, precum și despre efectul artei asupra sa. Părinții săi au fost profesori, în casa existau câteva picturi, iar mama sa primise un pian, pe vremea când era o „pianista tânără, capabilă și de viitor”. Dar micul Julian spune despre sine că era „un mic filistin sănătos, interesat de sport și de benzile desenate”. Foarte târziu a început să se uite la tablouri din proprie inițiativă. Atracția pentru artă și, în special către pictură, a crescut apoi constant, de-a lungul vieții sale. A scris constant despre pictori și picturile lor, în eseuri, majoritatea comandate de reviste și săptămânale. Poate singurul eseu inclus în aceasta carte scris din proprie inițiativă a fost despre Gericault și Pluta Meduzei, inclus inițial și în cartea sa „O istorie a lumii în zece și 1/2 capitole”, unde accentul este pus pe adevărul istoric care a stat la baza acestei picturi, un naufragiu terminat cu supraviețuirea a doar cincisprezece oameni pe o plută salvată după săptămâni întregi de teroare, disperare și canibalism.

Lectura eseurilor, deși stilul lui Barnes este alert și atractiv, este una care necesita răbdare și concentrare. Asa cum o liniște contemplativă te cuprinde în fața unui tablou, același sentiment l-am avut și citind fiecare eseu în parte. Spre deosebire de vizitarea unui muzeu, unde sute de exponate se înghesuie și trebuiesc vizitate în cele câteva ore plătite prin biletul de intrare, citirea cărții, capitol cu capitol, îți lasă timp de reflecție. De multe ori regretam că un eseu se termina și simțeam nevoia să îl iau de la capăt, parcurgând gândurile lui Barnes în noi înțelesuri.

Julian Barnes merge de cele mai multe ori dincolo de aparențe, atât în privința picturilor în sine, cât și în ceea ce privește viața autorilor, cei care le-au zugrăvit pe pânză sau pe hârtie. Tonul său este de regulă apreciativ – printre cuvinte se simte o mare admirație pe care a avut-o pentru pictorii pe care îi include în eseurile sale. Braque, cel aflat într-o competiție directă a ideilor și a curentului cubist cu Picasso, este poate cel mai bun exemplu în acest sens: „Braque era ca un castel pe vârf de deal pe care Picasso îl asedia fără încetare. Îl împresoară, îl bombardează, îl minează, îl asaltează – și de fiecare dată, după ce se risipește fumul, castelul e la fel de solid ca înainte.”

Eseu după eseu și perioadă după perioadă, „Cu ochii larg deschiși” a fost pentru mine o revelație, așa cum un critic scria despre Magritte si despre efectul pe care îl produc tablourile sale asupra noastră: ele induc „acea teamă respectuoasă pe care-o simți în prezența unei eclipse”.

Iar Julian Barnes are și momentul său de amuzament, în finalul cărții, permițându-și să se distreze pe seama generației de astăzi:

"Unii artiști tineri au încercat chiar și să picteze – cu o pensulă sau ceva asemănător, pe o suprafață plană sau ceva asemănător, cu vopsea sau ceva asemănător. Asta deși mulți dintre ei, simțindu-se poate nesiguri, au dat o mână de ajutor și și-au împodobit porțiunile pictate și mute cu cuvinte explicative. Dau peste criticul Andrew Graham-Dixon și discutăm despre acest reviriment ezitant. Dar nu crezi, sugerez eu, că e posibil ca o parte din tinerii ăștia să fi observat că forma asta de artă e deja practicată – de câteva secole, de fapt? Graham-Dixon chicotește în fața naivității mele: „A, pe ei trecutul n-are ce să-i învețe.”

Julian Barnes - Cu ochii larg deschiși - Eseuri despre artă, Nemira, 2016

luni, 6 iunie 2016

Sartre şi căile libertăţii...

Din iunie 2001, volumele lui Sartre din seria "Căile Libertății" (trei la număr, un al patrulea incomplet, cu doar două capitole, acestea, în seria din limba română, au fost atașate volumului trei) stăteau răbdătoare pe rafturile bibliotecii.
Au mai fost scuturate de praf (cam rar, ce-i drept), au fost mutate mai sus sau mai jos și au așteptat timp de cincisprezece ani să fie băgate în seamă.
În mai 2016 am început să citesc primul volum. Și, foarte curând după aceea, l-am terminat pe al treilea din serie.

Sartre le-a publicat între anii 1945 și 1949, dar primul volum, „L'Age de Raison” (înțelepciune sau rațiune?) nu numai că descrie perioada anilor 1937-1938, dar pare ancorat într-un timp petrecut înainte de începerea celui de-al doilea razboi mondial, ca și când ar fi fost efectiv scrisă chiar în acei ani premergători.
Mathieu Delarue este un burghez autentic care își vede libertatea într-o perspectivă egocentristă. Solipsismul său nu este întrerupt sau deranjat de nimic, nici de sarcina partenerei sale, nici de tentativa de jaf pe care o întreprinde în a fura bani de la amanta prietenului său, Boris, nici de sora acestuia, Ivich, de care este, oarecum, îndrăgostit. Este o perioadă tipic interbelică în care fiecare trăiește într-o bulă a timpului său propriu, încremenită. Peste toate acestea se simte amenințarea unui război devastator, ca o greutate care apasă lumea în sine și îi deplasează axa de la starea ei naturală. Fiecare însă ignoră, prin perspectiva sa măruntă, această evoluție apăsătoare a lumii. Singura legătură cu istoria propriu-zisă este apariția unui activist comunist, Brunet, cel care încearcă să îl atragă în partid pe Mathieu.
Acesta însă refuză și aceasta tentativă de corupere, de integrare în fluxul evenimentelor care curg inexorabil, evitând să se lase cufundat în fluviul istoriei. Ramâne singur, toți cei din jurul său continuându-și viața: Marcelle, însărcinată, se azvârle în brațele prietenului lui Mathieu, Daniel; Boris și Ivich, aflați la pragul ieșirii din adolescență, prea tineri, rămân ancorați în viața plină de tentații; dealtfel Boris, în pragul majoratului, este într-o relație cu „bătrâna” Lola, cântăreață de cabaret, îngrozită de perspectiva că este deja uitată de lume.
Mathieu, profesor de liceu, pare o imagine deformată a lui Sartre. Orice i s-ar întâmpla, alege calea facilă a unei libertăți proprii, chiar dacă asta ar însemna să o părăsească pe Marcelle, să îi abandoneze, pe rând, pe Ivich sau pe Boris și, într-un fel, să fie mulțumit de întorsăturile pe care le iau lucrurile, întotdeauna alegând calea proprie și individualistă.

Volumul doi, „Amânarea”, este o perspectivă asupra zilelor de septembrie 1938, când au loc ultimile negocieri înainte de izbucnirea războiului. Fiecare le privește prin prisma sa, personală, dar în final, totul se va transforma într-un uriaș curent al istoriei. Acesta îi va cuprinde pe toți, îi va purta fara voie, bărbați, femei, copii, familii și îi va arunca într-o mocirlă, în care fiecare fie se va împotmoli într-un balet tragic al micilor destine, fie nu va supraviețui.
Actiunea sare de la un personaj la altul, trece de la oamenii mărunți la celebritățile istorice și înapoi. Povestirea este un torent continuu: în cadrul aceleiași pagini, uneori chiar în cadrul aceleiași fraze, atenția sare de la un actor la altul – totul pare înglobat într-un continuum, totul se amestecă și fiecare nu are decât o apariție fulgerătoare, timp în care nu poate nici măcar să strige după ajutor.
„Războiul ciudat” este aproape sa izbucnească: cei care au un anumit tip de livret trebuie să plece pe front. Își părăsesc casele, familiile, unii parcă gata pregătiți să sară în acest tren care va lua viteză și care se va aprinde în curând, urmând să străbată întreaga lume în flăcări.
Mathieu pare distrat în fața acestei avalanșe, pare că plutește undeva departe de grijile lumii, apoi realizează brusc că este și el posesor al tipului de livret care îl va transforma curând în „carne de tun”.
Finalul „amânării” pare acela că lumea a evitat la mustață războiul și că lucrurile au luat o turnură fericită spre pace. Este doar liniștea dinaintea furtunii. Mathieu urcă în trenul care îl va duce pe front, iar Sartre îl însoțește, descriindu-și propria experiență.
„Amânarea” este ca o oglindă spartă, formată din mii de cioburi care mai stau încă împreună și care reflectă fiecare o altă imagine, dar care împreună formează un tot.

Trilogia continuă - „Cu moartea în suflet” - războiul este deja pierdut și totul este în degringoladă. Francezii se retrag fără să știe bine ce i-a lovit. Nu înțeleg ce li s-a întâmplat, iar Mathieu privește această izbitură încasată de Franța ca o prăbușire personală. Intelectual, nu prea reușește să fie o parte activă a formațiunii sale militare și acest lucru își pune amprenta asupra celorlalți, care îl izolează încet, încet. Războiul, privit prin ochii săi, devine cu atât mai inutil și mai monstruos.
Deși Sartre a fost luat prizonier în realitate, Mathieu nu îi împărtășește soarta. Personajul lui Sartre ajunge să lupte în aceeași inutilitate, după declararea înfrângerii țării, aproape din întâmplare, alături de un pluton aflat și el în retragere, dar care încerca să se opună într-un act sinucigaș și complet nefolositor. În ultimile sale clipe, Mathieu încearcă să răzbune toate ratările vieții sale, toate eșecurile. Trage glonț după glonț, pentru fiecare nereusită personală pe care a avut-o în viață. Pare că va trage la infinit, mult după ce își va epuiza muniția, după ce va respira ultima dată, la nesfârșit...

Finalul trilogiei se întoarce, surprinzator, la Brunet, personaj episodic în „Vârsta înțelepciunii”. Membru al Partidului Comunist și editorialist în L'Humanite, aflat în prizonierat.
Brunet duce mai departe lupta sa așa zis revoluționară, deși este rupt de lumea lăsată undeva departe, dincolo de realitate. Și, în viziunea celorlalți comuniști, greșește, crezând că Uniunea Sovietică nu va intra în razboi, aceasta refuzând, în opinia lui Brunet, să participe la, ceea ce numeau pe atunci, lupta imperialistă a Angliei.
Toate acestea, privite după mai bine de șaptezeci de ani, par utopice. Lupta cadrelor pentru recrutarea muncitorilor, transformarea lor în ilegaliști (PC fusese trecut în afara legii în 1939), deși parte a istoriei, par viziunea maruntă a unor oameni aflați într-o cumpană a istoriei și într-un fel de nișă a acesteia.

Însuși Sartre își va schimba părerile în privința marxismului, pe care l-a susținut initial, condamnând ulterior „socialismul real” după înăbușirea revoluției ungare din '56 și, mai ales, după invadarea Cehoslovaciei din '68.

Privindu-l prin lupa istoriei pe Sartre, cartea sa din '49 pare vizionară în privința evoluției acestei „ciume” a secolului douazeci. Brunet însuși eșuează în propaganda sa din prizonierat, intră în conflict cu un alt conducător al PC-ului, Chalais, apoi încearcă să evadeze alături de un alt renegat, dar față de care se simțea legat de o prietenie „ciudată”.
Și, la urma urmei, acea prietenie pare să conteze mai mult decât orice luptă de clasă, dincolo de idealurile pe care încerca să le apere.
Finalul acestui roman fluviu, „O prietenie ciudată” este alcătuit din două capitole, publicate de Sartre în revista sa „Les Temps Modernes”, în decembrie '49. Brunet și renegatul Vicarios mor împreună în zăpada rece, împușcați de nemți, în acea tentativă nereușită de evadare, sfârșită într-un probabil act de trădare al celorlalți comuniști încă aflați în lagăr.


„Ce haioasă este tinerețea, pe dinafară sclipește și pe dinăuntru nu simte nimic!” spune Sartre, emblematic în „Vârstele înțelepciunii”...

miercuri, 11 noiembrie 2015

Hoțul de cărți

"A fost odată un bărbat ciudat și mic. A decis trei detalii importante despre viața lui:
  • Își va face cărare în păr în partea cealalta, altfel decât toată lumea.
  • Își va găsi o mustață mică și ciudată.
  • Într-o zi va conduce lumea.”

Așa își începe evreul Max mica sa adunătură de cuvinte, ascuns în pivnița unor oameni cumsecade din inima Germaniei naziste. Legătura de foi se va numi Scuturătoarea de cuvinte și va fi scrisă pentru Liesel, fata care citește alături de el în fiecare noapte. Max își inchipuie că boxează în fiecare seară cu führerul și va transforma asta într-o luptă la limita dintre imaginar și real. În acel beci, Max va vopsi paginile din Mein Kampf în alb, apoi va desena pe deasupra, într-o victorie simbolică, adevărurile sale.

Dar să începem cu obsesia noastră, a omenirii, pentru a susține crezuri și culte. Ne-am organizat, și continuăm să o facem, în tot felul de admirații față de vreun conducator care ne picură în urechi ceea ce vrem să auzim. Și apoi pornim la luptă în numele cuiva sau a ceva, că este vreun rege, că este vreo religie, socialism, nazism sau mai stiu eu ce. Și ajungem să ne măcelărim pentru idei pe care ori nu le înțelegem, ori ne sunt străine.
Nazismul a ajuns la un regim de teroare, sfârșind prin a-și spânzura proprii cetățeni care refuzau să mai lupte în primăvara lui 1945, dar la începuturile sale nu a tras nici un foc de armă. A pornit printr-un iureș de cuvinte, prin propagandă, prin a apela la insincte de bază și prin a capitaliza apoi slăbiciunile noastre omenești.

Hoțul de cărți este despre noi toți, puși în fața unor alegeri dificile. Evreii defilează prin micul oraș Molching, înlănțuiți și biciuiți, iar oamenii îi privesc cu dezgust, gândindu-se, uneori chiar cu voce tare, la faptul ca își merită soarta.
Cu excepția lui Hans Hubermann, papa. El și suspendă voluntar gândirea în acel moment, se apleacă, ia o bucată de pâine veche din căruciorul de zugrăvit pe care îl căra și o dă celui mai apropiat evreu din masa amorfă care se târa pe stradă. Nimic nu zugravește mai bine cuvintele Annei Frank din jurnalul sau celebru decât această faptă.
"În ciuda a tot ceea ce s-a întâmplat, eu încă mai cred că oamenii au inima bună.
Biciuit la rândul său de torționari, Hans scapă cu greu, iar mulțimea îl cataloghează drept „iubitor de evrei”. Această mulțime îmi seamănă atât de evident cu cea care îi aplauda pe minerii dezlănțuiți care loveau la întâmplare manifestanții din București. Peste tot, suntem aceiași, orice nație am fi, oricâtă civilizație ne-ar sta, sau ne-ar lipsi, în spate. Când bruma de respect față de lege dispare, suntem aceleași ființe instinctuale.

Liesel este fata care va deveni hoț de cărți. Călătorește cu trenul împreună cu fratele său spre o familie, iar aceștia îi vor deveni parinți sociali. Fratele nu mai ajunge însă la destinație, va muri într-o gară oarecare.
Liesel ajunge la Hans și Rosa Hubermann. Ambii au o inimă mare, chiar dacă fiecare și-o manifesta în fel diferit. Papa va citi în fiecare noapte alături de ea din paginile unor cărți și vor ajunge, prin intermediul cuvintelor, să aibă o relație mai apropiata decât cea pe care o au mulți dintre părinți și copiii lor. Rosa este copleșită de grijile familiei, își impune părerea de cele mai multe ori cu forța și bătaia, dar în felul ei, o iubește la fel de mult.
Liesel ajunge să aibă o copilarie puțin mai fericită prin intermediul acestei familii adoptive, în ciuda greutăților vremii, în ciuda furtișagurilor de fructe din livezi. Copilăria este aceeași, chiar și în lagăr, vezi La Vita e Bella, dacă cineva are grija de tine.
După ce nevasta primarului, alături de care ajunsese să își petreacă mult timp citind cărți pe podeaua camerei înțesate de cărți, o anunță că nu va mai apela la serviciile mamei sale pentru spălarea rufelor, Liesel va deveni cu adevărat un hoț de cărți, vizitând pe ascuns casa și furând câte o carte. Cu acceptul tacit al soției primarului, vom afla mai târziu.

Liesel traiește o adevărată metamorfoză adolescentină, simțind primele fioruri de iubire pentru băiatul vecinilor, Rudy, sau de prietenie pentru Max, evreul pe care familia Hubermann ajunge să îl adăpostească în subsolul casei, Hans având o datorie mai veche de plătit, din celălalt razboi.

Razboiul iși macină sufletele mai departe, Hans și Alex Steiner, tatăl lui Rudy, sunt concentrați, deși au o vârstă destul de înaintată și familii cărora ar fi trebuit să le poarte de grijă. Iar bombele cad din cer, aducând teroarea în sufletul celor care fug în adăposturi.

Moartea, naratorul din Hoțul de cărți, vine și ia sufletele celor care au ajuns să fie doar o masă de manevră pe tabla unui joc sângeros, pe care omenirea îl joacă constant, fără să învețe nimic din ororile precedente.
Tot ea ne spune, în debutul cărții:
Uite un mic adevăr: Vei muri.”

Dar, până atunci, viața este despre lacrimile de lemn, o fată facută din întuneric, o carte de foc, niște ochi de argint. Iar oamenii supravieţuiesc cum pot. Unii chiar reușesc să meargă „pe o sârmă, spre soare”.

joi, 5 noiembrie 2015

Calatoria - pas dupa pas

Cum am spus-o și în introducerea ebook-ului, am scris "Călătorie spre Marte" inspirat de trailerul la The Martian.
Fără să văd filmul, fără să cunosc (aproape) nimic despre el.
Și fara să știu cuvintele lui Mark Watney:
"Peste tot unde mă duc, sunt primul.
Este un sentiment ciudat.
Pășesc în afara roverului și sunt primul care a fost vreodată acolo.
Urc dealul acela și sunt primul care face asta.
4 miliarde și jumătate de ani nu a fost nimeni aici.
Iar acum, eu.
Sunt prima persoană singură pe o planetă întreagă."
Acum, totul vine să împlinească cele câteva luni în care am scris.
Rotund, complet, ca o mânușă pe mână.
Ideile și esența mindfulness există de mii de ani, nu sunt ceva nou.
Pentru mine însă au fost o ancoră miraculoasă pe o planetă straină pe care trebuia să supraviețuiesc.
Iar unealta principală nu a fost agricultura, ca pentru Mark, cel rămas singur pe planeta roșie, ci scrisul.
Și, ca în spațiu, nu totul m-a ajutat. Spațiul nu este propice vieții. Unele lucruri au mers mai puțin bine.
Însă le-am acceptat si am mers mai departe.
Am început, pagină după pagină, să intru în acea transă a prezentului continuu care este călătoria în sine.
Raționamentul pe care îl face mintea este acela că trebuie să te străduiești cât poți de tare să urmărești un scop. Însă de cele mai multe ori, trebuie să țintești deviat, într-o parte, ca să ajungi chiar în centrul a ceea ce ți-ai propus.
Pentru mine, încercările sunt mult mai valoroase prin suma și constanța lor decât un succes deplin, dar singular. Împlinirea vine tocmai din aceste încercări, precum din finalizarea lor și din trecerea la ceva nou.
"Călărorie spre Marte" este un jurnal zen. A fost scris în cadrul unui proces de transformare început acum ceva vreme. De atunci, fiecare etapă a adaugat o valoare în contextul propriu și m-a bucurat cu adevărat.
Nu m-am luat la întrecere cu nimeni şi nici nu m-am aştept ca rezultatul să fie unul fabulos. În niciun caz un bestseller, ca cel care a stat la baza filmului. Însă am avut nevoie de disciplină pe parcursul acestei schimbări, iar efectul principal a fost acela că nu m-am transformat într-o mașină, cum poate rigoarea de un anumit tip ar fi putut să o facă. Ci m-a făcut să mă accept așa cum sunt. Iar pe parcursul scrierii acestei cărţi am constatat că încep să ţin la toate care sunt în mine. Fără vreuna din părţile care mă compun, oricare ar fi ea, nu mai sunt eu însumi. Sunt conştient că pentru mine procesul abia a început şi că mai este drum lung până să simt că s-a consolidat.
Mă trezesc devreme. Meditez in fiecare dimineață.
Mă străduiesc să îmi păstrez atenţia conştientă.
Caut să elimin cât mai multe din lucrurile inutile din casă şi să păstrez o tendinţă minimalistă în privinţa achiziţionării unor lucruri noi, mă întreb de fiecare dată dacă îmi sunt cu adevărat necesare; uneori descopăr că mai am lucruri similare care pot fi folosite foarte bine.
Dacă am un proiect important, îl împart în mai multe etape şi mă apuc de lucru fără să mai amân.
Încerc să fiu recunoscător cât mai des pentru tot ce am în jurul meu.
Caut un sens în munca pe care o fac.
Am pornit să alerg în fiecare zi.
Am scris această carte.
Altfel, aş fi vrut să scriu că toate aceste lucruri sunt uşor de realizat.
Acum, după publicare, pot să spun că nu sunt.
O găsești la "Călătorie spre Marte - un junal zen" in format pdf, epub sau mobi, alături de o introducere care îți oferă o perspectivă asupra a ceea ce vei găsi în interiorul călătoriei.
"and i've learnt how to play it
with one foot in front of the other
there's no way to win it
just spin around and around"
Tom Baxter - Skybound

luni, 2 noiembrie 2015

Downside up, upside down

29 oct 2015

2 nov 2015


vineri, 11 septembrie 2015

Sleep with one eye open

Gripping your pillow tight

marți, 1 septembrie 2015