joi, 16 ianuarie 2014

Tsukuru Tazaki cel fara de culoare si anii sai de pelerinaj

Stii sentimentul pe care il ai intr-o zi insorita, dupa o lunga perioada de ceata si ploaie, in care soarele nu s-a zarit nici macar reflectat de lumina lunii, dar care straluceste intr-o dimineata senina cu cer albastru?
Sentiment pe care il ai atunci cand te simti bine.
Poti sa il ai si cand ploua, cand te trezesti binedispus fara motiv sau cand speli vasele sau cand pur si simplu faci ceea ce iti place sau ceea ce te defineste.

Cam acest sentiment il am de fiecare data cand ma cufund intr-o carte (noua) a lui Murakami (recent am avut acelasi sentiment insa si recitind o carte parcursa deja acum cativa ani).

Tsukuru ... a aparut si in limba romana cu ocazia Gaudeamsului de la sfarsitul lui noiembrie.

Desi unora li se par doar relatari obiective, fara emotie, romanele lui Murakami mie mi se potrivesc manusa.
Personajele sunt in cautarea a ceva, fie ascuns in adancul fiintei lor, fie in trecutul indepartat. Sfarsesc mai mereu in a se intorce spre abisul pe care il banuiau ca spre un happy-end nonconformist.

Nici Tsukuri Tazaki nu face exceptie.

Rosu. Albastru. Dalba. Neagra. Sunt numele celor patru prieteni.
Si Tsukuru, cel fara de culoare in nume, fapt care il urmareste de-a lungul vietii sale.

Cei cinci formau laturile unui pentagon perfect in liceu si in primii doi ani de facultate, netulburat in geometria sa regulata.
Pana cand intr-o zi in care Tsukuru se pomeneste azvarlit in afara acestui "rai" personal fara nici o explicatie; nici unul dintre amicii sai nu doreste sa il mai vada sau sa mai comunice cu el.

Intreaga povestire se incheaga peste ani si ani, cu un Tsukuru matur, in jurul descoperirii motivelor excluderii. Parand blocat (si fara de culoare) porneste in cautarea prietenilor.
Fiecare intalnire are farmecul ei. Depanand amintiri sau afland lucruri nestiute, primeste o pensula de culoare de la fiecare dintre ei.
In final, Tsukuru a reusit sa-si pixelizeze colorat axa timpului, nu numai in trecut, dar si in perspectiva relatiei pe care si-o doreste; stie dintr-o data ca lumea nu are doar nuante de gri.

De cele mai multe ori Murakami este oglinda fidela a societatii nipone, cu insingurarile ei in mijlocul milioanelor de oameni care traverseaza in fiecare zi gara Shinjuku.
Tsukuru isi reprima emotiile, mai putin pe cele din subconstient si din visele sale, asa cum face oricare alt personaj al lui Murakami. Inoata si spala vasele in acelasi ritm mecanic care il linisteste si il poarte dincolo de de nemultumirile vietii sale si nu transcede ceea ce este si, mai ales, ceea ce l-a format.

Cartea asta insa nu are ca subiect emotia (nici una din celelalte carti ale sale nu are acest subiect).
Este construita in jurul intoarcerii sale inspre punctul care i-a impartit viata in doua parti distincte si care a creat doi oameni diferiti.

De aici, fiecare din noi isi poate gasi in trecut un moment de rescruce in viata. Pornind pe o cale, vom ajunge diferiti si totodata aceeasi la finalul oricarui drum parcurs.