sâmbătă, 27 octombrie 2012

Life cycles


Intr-un final, dupa un sezon aproape perfect, am incheiat turele cicliste de anul acesta intr-o zona in care am petrecut multe clipe reusite, cu masina, cu bicicleta sau la picior: Sadu - Tocile - Cisnadioara - Paltinis.
Cele trei zile au inceput pe Transagarasan: am plecat intr-o zi de joi, destul de tarziu si am parcat imediat dupa barajul de la Vidraru.

Ziua 1 - Vidraru - Capra pe Transfagarasan.

Joia nu este o zi aglomerata, mai ales la sfarsit de septembrie, inceput de octombrie.
Pana la coada lacului, pentru 27 de kilometri, urcusurile si coborasurile alterneaza; de multe ori nu mai auzi nici un zgomot de motor, ci doar fosnete si zgomote de padure. Pentru cine merge aici doar cu masina, asa cum am strabatut si noi de nenumarate ori zona, sa asculti linistea pe marginea lacului Vidraru, iar asta pentru multi kilometri, reprezinta ceva special.
Lumina blanda a serii de toamna a lasat locul intunericului: eu am facut tura inapoi spre masina, iar Luminita a continuat spre Capra la lumina lunii. Am reusit sa ne reintregim formatia tarziu, aproape de ora 10 si cu ajutorul unui salvamontist de la Cota 2000, ramas unic aparator impotriva puterii noptii in zona.
Total parcurs: ~54km.

Ziua 2 - Tocile - Raul Sadului

Sadu se intinde de la limita Cisnadiei, pe dealuri, la baza Cindrelului.
Daca vrei sa admiri livezi nesfarsite, petece de padure, fantete, atunci aici este locul potrivit.
Soseaua din Sadu pana Raul Sadului a fost asfaltata de curand, pana la tabara scolara pe mai bine de douazeci de kilometri.
Drumul, deci, este o placere pentru biciclist: urca intr-o panta usoara, aproape nesesizata.
Abia la intoarcere, simti ca bicicleta merge usor la vale, fara sa insisti cu pedalatul.
Raul Sadului se intinde pe foarte multi kilometri, printre case, zona se aseamana usor cu cea a Moieciului, poate doar pantele din jur nu sunt atat de abrupte, ci lasa ochiului prilej sa se bucure de un apus de soare.
Total parcurs: ~52km.

Ziua 3 - Tocile - Paltinis

"La piece de la resistance".
Din Tocile, se urca usor pana in Cisnadie, zona interesanta incepand insa spre Cisnadioara.
Dupa padurea care urmeaza drumul dinspre Sibiu, se intra in Rasinari. Drumul ingust din sat lasa apoi locul unei urcari abrupte, care se termina dupa mai bine de 10 kilometri in Curmatura. Aici este zona cea mai solicitanta, drumul serpuieste in curbe in ac de par si trebuie sa iti tii suflul si ritmul constante.
Odata ajunsi in culme insa, tot efortul a meritat.
Pana in Paltinis nu mai este mult, prilej de o scurta pauza in zona schitului .
Total parcurs: ~75km.

Trei zile perfecte pentru bicicleta. Vremea a tinut cu noi, poate in ultima zi a fost chiar prea cald. Sau poate a fost doar panta abrupta.
Una peste alta, sa cobori peste 20 de kilometri in zbor lin de la Paltinis la Cisnadioara a fost finalul cel mai bun pentru acest sezon.

Recomand:

Life Cycles

sâmbătă, 20 octombrie 2012

"There was no-one to see"



In "Accidentul" lui Sebastian, Nora si Paul ajung la cabana lui Gunther aproape intamplator, dupa ce ai haladuit prin zona Postavarului in cautare de cazare, obositi si flamanzi, inspaimantati de caderea noptii.
In sens dublu, titlul este reprezentat si de aceasta descoperire a cabanei, nu numai de intalnirea celor doi provocata de alunecarea in fata tramvaiului cu care debuteaza romanul.
La acea cabana petrec un Craciun departe de lume, impreuna cu gazdele singuratice, asculta un post de radio care ii tine in contact cu lumea, dar le arata in acelasi timp distanta si izolarea, prilej de contemplare a unor adevaruri pe care le tineau ascunse in ei insisi si care ii copleseau intr-un fel de "fin de siecle".

Cu o miercure inainte sa plecam in week-end-ul care tocmai a trecut, am ascultat inceputul emisiunii lui Petru Stratulat, Guerrinight, cu motto-ul "ceva linistitor, fara efecte". Cum el isi inregistreaza emisiunile si  le posteaza pe "transfer.ro", am inregistrat-o a doua zi si am luat-o in cd-ul masinii sambata. Am pornit-o cand am trecut de Horezu si am virat dreapta brusc spre Transalpina, putin mai devreme decat traseul oficial, dupa un indicator care mergea de fapt spre Pestera Muierii.
Am intrat, tot din intamplare, intr-o zona fantastica, satele gorjene departe de drumul national erau strabatute de un drum care urca si cobora abrupt pe pante inclinate, cum rar intalnesti pe la noi. Drumul parea relativ nou si ne-a propulsat spre Transalpina.
Precum personajele lui Sebastian, am ascultat cele doua ore ale lui Petru intr-un decor ireal, dar obisnuit ca atmosfera pentru noi. La aceasta a treia vizita in zona, suntem cuprinsi de aceeasi ceata persistenta, de nori apocaliptici care se luptau sa ascunda culorile vii din zona Ranca.
Ritmurile emisiunii si vocea sa placuta care intervenea arareori au insotit fiecare kilometru parcurs. Ne indreptam spre fiecare nor ca spre un zid, fiecare curba reprezenta un fel de sfarsit de existenta. O intreaga lume se dezvaluia insa in continuare, mereu alta, mereu surprinzatoare.
Picaturile de ploaie care se adunau insistent pe parbriz i-ar fi speriat pe altii sau i-ar fi facut sa se razgandeasca in a parcurge peste o suta de kilometri de abrupt si padure.
Tocmai lipsa masinilor ne-a facut sa inaintam spre Obarsie pe un drum fantomatic, prin pasul Urdele.
Prezentul nu mai exista, era suspendat, puteam sa fim in orice perioada a existentei omenirii in atmosfera de ceata, doar linia neagra a soselei incerca sa ne spuna ca apartinem unui anumit timp.

Intr-un final, am iesit spre Jina, langa Sibiu, dupa o padure nesfarsita, pe langa lacul Oasa.
Am ramas peste noapte in zona superba de langa Tocile, Sadu, la poalele Cindrelului.

Intoarcea de duminca a fost pe Transfagarasan. Aceeasi emisiune, aceeasi vreme, alt scenariu: partea abrupta a soselei dinspre Sibiu este mult mai spectaculoasa. Senzatia de pierdere a conexiunii cu lumea persista insa: era ca si cum nimeni nu ne cauta pentru ca nimeni nu stia ca disparusem, undeva la limita celor 2000 de metri spre cerul care se contopise cu tot ce exista in jur.

Recomand:
Umblu Liber
Casa David


sâmbătă, 22 septembrie 2012

Fagaras. Neverending story...


Nu putea sa treaca un an fara Fagaras.

Profitand de o zi de concediu, in 31 august plecam dis de dimineata spre destinatia Balea.
Acolo am lasat masina si apoi am urcat spre Capra, loc clasic de campare.
Spre seara, am escaladat incet, fara graba, spre Vanatoarea lui Buteanu.
Pe drum, siluetele Arpasului, Podragului si trapezul Vistea Mare-Moldoveanu ma insoteau intr-o lumina blanda, aproape de toamna, intr-un cer polarizat natural.

Spre seara, pe intuneric, la lumina frontalelor aveam sa ma intalnesc cu Geo si Ioana, cei care ma vor insoti a doua zi spre Negoiu.
Povestea lor probabil o sa o cititi curand aici: nepotu

In 1 sep plecarea s-a facut in jur de sapte si jumatate dimineata.
Ocolind Paltinul si trecand pe deasupra caldarii Balei, am parcurs vechiul traseu de creasta (care a fost deturnat de faptul ca toti turistii prefera sa coboare acum la Balea), ocolind direct spre Turnul Paltinului.
In zare, Lespezi, Caltun si Negoiu asteptau neclintiti in lumina puternica a diminetii.

Ocolind Laita, am purces la urcarea abrupta de pe Laitel. Efortul insa a meritat, odata ajunsi in varf, perspectiva asupra picaturii albastre a Lacului Caltun, vegheat de Lespezi si de varful omonim, era superba.

Urma ceea ce era mai "usor": abordarea Negoiului prin Strunga Doamnei (Strunga Dracului find inchisa recent din cauza pietrelor care se desprindeau de pe versant).
Desi ocolitor, traseul este mai usor decat cel care abordeaza varful direct. Pe aceasta portiune am intalnit si participantii la maratonul desfasurat in aceasta sambata, maraton care parcurgea 32 km de creasta. Efortul participantilor in alergare merita aplaudat din toata inima.

Intoarcerea pe acelasi traseu a fost doar o proba de anduranta. Soarele se lasa in spate, spre vest, drumul nostru presupunand intoarcerea la corturile de la Capra.

Cu toata agitatia week-end-ului, a maratonului, a aglomeratiei tipice din caldarea Balii, Fagarasul in lungi portiuni de traseu a reprezentat o escaladare a limitelor interioare, in linistea tipica a crestei.
De aici, oricat de departe iti scaldai ochii, bucuria drumului se reflecta in privirile noastre; usor obosite, dar incalzite de satisfactia celor treisprezece ore de carare, stanci, soare, lumina.

Recomand:
nepotu

sâmbătă, 4 august 2012

Jungfraujoch


Incep cu pasaportul pe care il primesti in gara, atunci cand cumperi biletul, pentru ca Jungfrau, pentru turistii de o zi, inseamna in primul rand Jungfraubahn.

Trei trenuri succesive pornesc din Interlaken, respectiv Lauterbrunnen si Kleine Scheidegg (usor de urmarit, prin dreapta imaginii). Apoi patrunzi in inima stancii si totul se petrece in intunericul lui Eiger, imaginandu-ti drumul facut in exterior de Toni Kurz si, mai nou, cu recordul de urcare al lui Ueli Steck; si cata diferenta intre suferinta primului, ramas agatat la cinci metri de echipa de salvatori, pentru eternitate, si cele doua ore si patruzeci si sapte de minute ale ultimului, record din 2009.

Doua opriri ale trenului la Eigerwand si Eismeer (pe partea sudica) iti dau acces prin ferestre largi sa vezi si sa intelegi cum au construit elvetienii aceasta cale ferata in stanca in 1912.
Adica acum 100 de ani.
Zona pare desprinsa din alta planeta, mai ales daca vii dintr-o tara unde autostrazile simple, in zona de campie, se construiesc in zeci de ani.

Dupa aproape trei ore petrecute pe drum, prima reactie cand ajungi la Jungfraujoch este sa iesi afara.
Afara, in aerul cu adevarat subtire al celor 3454 de metri.

Vremea este unul din aspectele cele mai importante. Precedentul drum aici, in 2002, a fost insotit de o furtuna puternica: bratul intins spre nori atunci isi pierdea varfurile degetelor intr-o ceata adanca, orice imprejurime fiind ascunsa vederii. Vantul puternic te zdrobea, un pas in orice directie era cu adevarat interzis.

Acum, in 2012 insa, odata iesiti afara din stransoarea impresionatelor constructii ridicate la cea mai mare altitudine in Europa, un soare puternic te imbia sa pornesti spre varfurile din zare. Zapada, de cativa metri, era complet inghetata si permitea un drum placut spre Monchjoch.
Urcusul este lejer, cei 200 de metri castigati in altitudine pana la 3657m se parcurg lejer in aproape o ora.


Insa nu drumul in sine este provocarea, ci lipsa de oxigen.
Cerul este de un albastru inchis; privit prin polarizor este aproape negru.
Dupa mai bine de doua ore petrecute la aceasta altitudine, fiecare pas devine dificil. Soarele, care pana acum iti era aliat, te orbeste.
Adapostul observatorului, cu racoarea sa, pare cel mai primitor loc din pustietatea inghetata.


Drumul de intoarcere presupune tot trei trenuri, pe un alt traseu insa, prin Grindelwald.
Impresia "high", atat la propriu, cat si la figurat, te insoteste insa  pana inapoi in Interlaken.
Si ramane multa vreme intiparita.





sâmbătă, 21 iulie 2012

Povestea unei fotografii - Thunersee


Era o liniste deplină.
Furtuna tocmai trecuse, dar nici in toiul ei nu se auzise altceva decât răpaitul ploii si cate un tunet indepartat.
Norul din partea stangă se hotărâse sa ramană incremenit in acea poziție, de parca arcul curcubeului il fixase pe loc.

"Intamplarea si eroarea - cele mai durabile principii ale universului" spunea Frank Herbert in Dunele sale.

Ca intr-un film derulat invers, fotografia aceasta există pentru ca am fost foarte aproape de pensiunea unde eram cazați in acea zi; plecați hai-hui peste dealurile din apropiere cu bicicleta, cand am vazut norii amenințatori, ne-am intors pe dat spre vilă.
Intâmplarea - Ne aflam pe dealurile acelea pentru că programul zilnic fusese stabilit diferit; dacă am fi avut bicicletele cu care plecasem de acasă, probabil ca ziua ar fi fost petrecută in alt mod.
Eroarea - Iar bicicletele de acasă nu le mai aveam, mai bine zis una dintre ele, pentru că alesesem un drum gresit in Viena cu cateva zile inainte. La sute de kilometri distantă, un limitator de inăltime fixat la 2.20 m ne răpise una dintre biciclete, asa că ajunsi in zona Interlaken pornisem in căutarea inchirierii sau cumpărării uneia noi.

Probabil că in aceasta zi de 21 iunie am fi fost departe de acest loc. Din zecile de pensiuni investigate in câteva orase de pe marginile lacurilor Thun si Brienz, am primit răspuns favorabil tocmai de aici, in Sigriswil.
Ajungeai aici după un drum de mai bine de șase kilometri de la baza lacului, plecând din Gunten si urcând pieptis pe o cale cum parcă numai elvețienii știu sa astearnă peste dealuri, ajungand dupa numeroase serpentine la casa care ne găzduia.
Din acest balcon aveam să privim in fiecare zi, odată cu rasaritul sau printre ultimile sclipiri de lumină, panorama care incepea in stanga cu munții din vecinătatea Jungfrau, trecea peste piramida impresionantă a lui Niesen si se sfârsea undeva spre vest, in imprejurimile orașului Thun.

Curcubeul a fost un semn norocos al zilei respective.
Panoramele insă au fost, de la zi la zi, diferite, chiar dacă ilustrau exact aceeași munți.
Lumina era diferită, asa cum diferite sunt toate clipele intre ele. Nu doar cea din cer sau nori, dar si cea care cobora peste lac. Uneori aspră, gri. Alteori blandă, in culorile apusului. Sau veselă in momentele de dimineată, cand ziua respectivă parea ca nu se va mai sfârsi vreodată.

Momente ca cel surprins in această panoramă (obtinută din aproximativ cinci cadre diferite), indiferent că sunt rezultatul unui lung sir de intamplări, te duc cu gandul că, uneori, toate lucrurile au un sens dat de elementele care ne alcătuiesc.
Cu alte cuvinte, pe termen lung, nu prea scăpam de ceea ce suntem.

Recomand:
LÜTHI APPARTMENT



joi, 14 iunie 2012

Povestea unei fotografii - "Mintea detine cheia"

"Mintea detine cheia"

"Corpul meu este o cusca.
Iar mintea mea detine cheia."
(Peter Gabriel / The Arcade Fire - My body is a cage)


Mintea, cu ajutorul ochiului, priveste fara sa vada. De cele mai multe ori.
Se concentreaza undeva intr-un plan mediu: nu priveste nici imaginea in ansamblu, nici in detaliu.
Are o adancime de camp aleatoare si inconstanta.

Este bine cateodata sa te pierzi de realitate.
Ceea ce te inconjoara, te distrage cu o forta pe care doar vointa mintii o poate contracara.

Sunt insa si momente, in zilele cele mai aglomerate, mai zgomotoase, cand un declic iti schimba perspectiva.
Rata batailor inimii se incetineste brusc si lucrurile se misca in reluare.
Perspectivele se schimba, iar ceea ce era invizibil pentru minte devine clar, in amanunt.

Mintea detine cheia care sa declanseze acea rupere.
Trece dincolo de granita stabilita de cusca care, invizibila, tinea spiritul incatusat.

Momentul in care am declansat, surprinzand imaginea de mai sus, a fost unul in care, cu adevarat fulgii de zapada cadeau mult mai incet. Timpul curgea altfel decat in mod obisnuit. Este adevarat ca perspectiva a fost jumatate intuitiva, jumatate voluntara.
Fiecare detaliu a aparut apoi pe senzor la perfectiunea pe care aparatul o permitea.

Acest fulg a fost cheia care a eliberat spiritul.

joi, 10 mai 2012

Zen


Cei sosiţi pe acest blog în căutarea unor cuvinte despre Murakami, Pratchett, Cărtărescu, Barnes, McEwan ştiu ca scrisul nu este la îndemâna oricui, ca apartenenţa la lumea literelor se face prin zeci de ani de citit, de format, de cautat, de introspectat. Cu toţii vrem sa ne vedem cuvintele tipărite şi citite, orgoliul unui scriitor nu se poate compara cu nimic.

Credem ca fericirea se cucereşte în timp ce urci panta abruptă şi plina de eforturi a înşiruirii cuvintelor, precum şi în contemplarea pe care o vom avea în final cocoţaţi pe vârful muntelui de cărţi publicate, citite şi criticate.

Si-au trait fericiţi până la adanci batraneţi, şi-am incălecat pe o şa.... dar se pare ca lucrurile stau altfel.

Descurajare, sufocare, tristeţe şi – e cuvântul cel mai potrivit – obida, da, cuvântu-asta care miroase-a obiele şi narodnicism. Ma simt obidit, împins într-un ungher, cocoloşit acolo. [...] Obidit – nedreptăţit fără putinţa de a-mi striga nedreptăţirea, fără putina de apărare, fără măcar dreptul de a ma plânge fără nimeni care sa-mi poată arata empatie sau simpatie.[..] Obida mea e tocmai asta: ca nu e nimeni care sa creadă, sa ma creadă, sa-mi creadă. Cu toţii îmi neaga dreptul de a ma simţi obidit.”


Care va sa zică..
Cel mai titrat scriitor român contemporan, cel căruia ii apar traducerile pe banda rulantă în toate limbile pământului, cel care, potrivit unei reviste autohtone, a câştigat cea mai mare sumă de bani din scrierile sale intre toţi scriitorii români, cel care a ajuns sa îndrume alţi juni scriitori prin cursuri şi prin sfaturi, cel care este privit ca un zeu (în viata), prea bun (în ochii tuturor) ca sa fie atins măcar cu o idee sau cu o scânteie de spirit, ei bine, el, Mircea Cărtărescu, ne spune contrarul.

Probabil ca aceasta este natura contrariului. In orice, iar în scris cu atât mai mult, exista doua laturi, doua însuşiri, iar pendularea intre agonie şi extaz este continua.

Ce este „Zen” pana la urma?

Exact cum moto-ul jurnalului o spune, este viata de toate zilele (a lui, a scriitorului, a celui care vieţuieşte intre mana care tine pixul deasupra hârtiei, uneori doar plutind peste aceasta, intre visele sale vii, pline de seva – câţi dintre noi visam atât de intens? - şi grijile de zi cu zi pe care oricine le experimentează).

Citindu-i jurnalul celor şapte ani (perioadă care se încheie cu sfârşitul anului 2010), am avut senzaţia ca Mircea putea fi întâlnit oriunde: pe stradă, la universitate, în metrou, în pădure, în aeroport. Uneori îţi lasă senzaţia ca a trecut pe lângă tine, tu fiind un drumeţ grăbit pe cărările vieţii, cel care nu mai are o clipă de răgaz în care sa ii privească pe semenii din jur, sau oraşul în care trăieşte sau cerul de deasupra capului.

Alteori, te întrebi cum ar fi fost sa îţi petreci timpul - tu cel care ai doua-trei săptămâni de concediu pe an, cel care îşi subjuga ziua în subteranul câştigării existentei - câteva luni din an la Berlin, veri lungi în verdeaţa satului romanesc, începuturi de nopţi în preajma stelelor (care din oraş nu se mai vad), ani întregi în care fiecare secunda este alocata doar familiei, sa îţi vezi odrasla crescând sub ochii tăi şi sa nu ratezi nici un moment important, sa te bucuri de compania prietenilor, sa fii incantat de construirea casei pe care ţi-ai dorit-o (şi pe care oricine şi-ar dori-o) în vecinătatea pădurii, unde nici măcar de revelion nu se aud artificiile şi petardele „civilizaţiei” de la câţiva kilometri depărtare...

După ce te-ai întrebat toate acestea, întoarce-te la paginile care îţi spun, una după alta, într-o înşiruire de sute de file scrise într-un singur sens ca profunzimea are preţul ei.

Sa fie fericiţi pe lumea asta doar cei săraci cu duhul?
Probabil ca da.

Restul suntem condamnaţi.

O spune, chiar el, cel pe care l-ai crezut cel mai împlinit om în viată şi care şase sute de pagini îţi repetă obsedant ca n-ai scăpare. Eşti ceea ce eşti şi asta te va însoţi pentru totdeauna.

M-am întâlnit cu copiii de la liceul Lazăr, am vorbit despre tot şi nimic în fata unei săli pline de „small faces”. Întâlnirea a fost sub sigla „Treptele succesului”, dar eu le-am arătat cat de important e eşecul, ce minunaţi şi umani sunt loserii. Le-am spus ca succesul e calea cea mai sigura către singurătate şi nefericire, caci eu ştiu despre ce vorbesc. „I'm old enough to know better” ”.


Mircea Cartarescu, Zen, Jurnal, 2004-2010, Humanitas


vineri, 24 februarie 2012

1Q84


„Orașul pisicilor”

Un tânăr călător, care își petrecea viata astăzi într-un loc, mâine în altul, dormind și trăind la voia destinului, urcându-se în tren atunci când se satura, zărește într-o zi un oraș curat prin care curgea un râu liniștit O priveliște încântătoare, cu siguranță, care îl face sa coboare în gara pustie. Nici un impiegat nu se afla pentru a-i oferi îndrumări, asa ca pornește la pas prin oraș. Toate magazinele erau închise, cu storurile trase, asa ca obosit, într-un final, poposește în turla bisericii.
Adoarme, iar la căderea nopții, se trezește brusc, observând ca orașul era cuprins de pisici care, trecând podul peste râu, încep sa deschidă obloanele, iar întreaga noapte orașul se anima de viata felinelor.
Uimit, la venirea zilei, vede ca toate pisicile se retrag și se hotărăște sa mai rămână încă o zi.
La căderea celei de-a doua nopți, scenariul se repeta: orașul acela era în întregime un oraș al pisicilor, oastea de feline apărând doar odată cu întunericul
In a treia noapte, zarva pornește printre locuitorii ciudați ai orașului – pisicile încep sa simt mirosul de om.
Se pornesc sa caute în fiecare ungher al orașului, după miros, iar în final ajung la clopotniță, unde izul de om se simțea din ce în ce mai puternic.
Ajung chiar în turla bisericii. Omul, speriat, își spune ca i-a sosit sfârșitul
Si cu toate acestea, deși pisicile simțeau un miros pătrunzător de om și se aflau chiar în fata acestuia, nu reușesc sa îl zărească.
Frustrate, părăsesc biserica și se retrag.
Omul, uimit ca nu a fost descoperit, se hotărăște sa plece în ziua următoare
Ajunge în gara, dar trenul care trecea de doua ori pe zi, cate o data pentru fiecare sens se mers, nu mai oprește.
Desi călătorul nostru zarea silueta mecanicului trenului, precum și pasagerii, trenul își vedea de drum.
Ca și cum nici măcar gara n-ar mai fi existat în acel loc.
Atunci își da seama ca niciun tren nu va mai opri.
Pe vecie.
Acel loc nu mai aparținea lumii pe care o știa și pe care o părăsise de curând. Intre cele doua lumi nu mai era nici o punte care putea fi trecuta.
Era „orașul pisicilor”.


Suntem instabili și inconsecvenți
Desi suntem conștienți ca sunt perioade de flux și de reflux, perioade în care ne simțim bine și altele în care parca totul se sfârșește, nu reușim sa ne integram în curgerea lor. Facem totul pe dos: atunci când ar trebui sa stam într-un colt și sa așteptăm sa ne treacă, ne afișăm în văzul tuturor, bătându-ne cu pumnii în piept. 
Si vice-versa.
Ne propunem în fiecare zi sa schimbam ceva și rămânem mereu doar la stadiul de propunere. Ne este greu sa ne dezbaram de obiceiuri și de ceea ce ne trage în mediocritate. Nu ținem minte nici măcar ceea ce a fost ieri, daraminte acum câțiva ani.

In acest context, cum ni s-ar părea ca o strângere de mana pe care a avut-o cineva, atunci când a avut zece ani, sa ii marcheze viata, pentru totdeauna?
Si cum într-o strângere de mana sunt necesare doua persoane, miza se ridica și se dublează. Amândoi sunt urmăriți de acel moment.

Murakami, în stilul sau liniștit, dar adânc, ne aduce o oglinda a propriilor temeri în fata ochilor, descriindu-i pe Tengo și pe Aomame având traiectorii similare în viata, dar ferme.
Amandoi au fost târâți de părinți, unul încasator de taxe de radioteleviziune, cealaltă de creștini (într-o societate majoritar budista...) sa bata din ușă în ușă, fie pentru încasarea banilor, fie sa convingă societatea ca raiul are o forma unica.
Realitatea similara se transforma, cu trecerea anilor, într-o lume fantastica, denumita într-un stil propriu fiecăruia: Aomame o numește 1Q84, o realitate paralela cu 1984, anul în care se desfășoară acțiunea, iar Tengo și-o imaginează ca „orașul pisicilor”, un loc în care odată ajuns, nu mai poți regăsi calea înapoi spre lumea de zi cu zi.
Pe cer apare o a doua luna: doar cei azvârliți în paralelism o zăresc și rămân cu privirea pironita în cer, întrebându-se dacă celor din jur cele doua luni le sunt familiare sau străine

In contextul în care parca azi suntem oameni diferiți, înghițiți de alte ființe care ne-au luat locul, iar transformarea este continua și permanenta, constanta pare de neimaginat.
Sa trăiești cu speranța ca exista o singura persoana potrivita pentru tine în aceasta lume și ca acea persoana este undeva, poate departe, poate doar la câteva blocuri distanta, dar trăind și sperând aidoma ție, este o noțiune aproape abstracta (gândind rațional), dar atât de draga parții de suflet care mai exista undeva bine ascunsa în cotloanele existentei oricui.

Inevitabil, cei doi se întâlnesc în final. Ea își strecoară mana subțire intre degetele puternice ale celui care aproape nu îndrăznește sa deschidă ochii și sa privească împlinirea unui moment pe care l-a așteptat vreme îndelungata

Anul devine din nou 1984.
Același an pomenit și de Orwell, însă dintr-o nișă diferita a timpului.
Dacă autorul britanic privea în viitor, peste treizeci de ani, Murakami privește înapoi in timp.
Privește spre o lume în care, în afara televiziunii, cuceririle moderne erau încă la stadiul de imaginație. Fara telefon mobil (doar un telefon fix care suna intotdeauna vestitindu-i, figurat, pe locatari despre identitatea apelantului doar prin tonul soneriei), fara internet, fara retele de socializare.

Apare aproape imposibil astăzi sa îți închipui ca o persoana poate fi căutata doar în registre sau intre fisele unei biblioteci, prin zeci de ore de investigații

Si totuși, acea lume avea farmecul ei. Si este meritul autorului lui 1Q84 sa ne-o aducă în fata ochilor. 
Cele trei volume au peste 1000 de file. Faptul ca am reușit sa le dau gata în doar douăzeci de zile nu reprezinta în nici un caz meritul meu. Ci al unui om care scrie genial prin stil. Poate nu prin informație, sau prin bogăție literara, asa cum se așteptau unii. Dar prin acel ritm molcom, rareori întrerupt de un eveniment brutal și păstrat încă din „Pădurea Norvegiana” în aceeași maniera, un ritm de maraton poate, asa cum și viata lui personala este descrisa în „Autoportretul scriitorului ca alergător de cursa lunga”.

Lumea în care nu erai on-line în fiecare moment și nimic nu te ajuta sa capeți orice informație în secunda următoare era, paradoxal, mai simpla.


Simplitatea de fapt este data de sensul curgerii timpului: un eveniment care va avea repercusiuni viitoare iti stabileste destinul. Nu acel destin stabilit, de care nu ai cum sa scapi si care ar reprezenta un final nefericit, ci acea predestinare a lucurilor care iti vor implini sufletul undeva in viitor.

1Q84 – Haruki Murakami
Polirom 2011 (pentru vol I / II) și 2012 (pentru vol III).

luni, 23 ianuarie 2012

Povestea unei fotografii - "Călatorie"

Ai ajuns aici după atâta drum.
Meriți o clipă de răgaz. Pe acel ponton, privești cu ochii minții un copil care aleargă.
Prudent, înainte de a sări, el are o mica ezitare.
Ești tu, sau poate altcineva, nu are importantă.

Imaginează-ți acest lac înainte de prima rază de soare.
Este întuneric și nu se aude decât zgomotul ușor al apei care se lovește de ponton.
Pădurea din spate este doar o prezență masivă care vibrează neauzit.

Acum, coloana sonoră fiind imprimată, deschide ochii.

Acea barcă te așteaptă sa te urci. După ce faci primul pas și-l așezi ferm pe fundul bărcii, știi ca nu ai cum sa te mai întorci. Va urma și al doilea pas, mai puțin ferm decât primul, pentru a asigura stabilitate.
Pe fundul bărcii sunt doua vâsle pe care le potrivești în locașuri.
Cufunzi una dintre ele în apa și culoarea albastra a acesteia urca ușor spre tine. Urmează o a doua bătaie, care imprima direcție.
Inspiri adânc știind ca nu mai este cale de întoarcere.
Lumina prânzului deja te copleșește, puternică, orbitoare. Malul se depărtează încet, încet. La un moment dat îți dai seama ca nici nu mai ai nevoie sa vâslești. În jurul tău nu sunt decât cele doua maluri depărtate, pe care nu zărești decât copaci. Curentul te poartă singur.

Stii ca soarele se va apleca din ce în ce mai tare, iar o data ce va depăși linia orizontului, barca ta se va răsturna pentru a privi răsăritul de soare. Atunci ochiul ar fi închis de tot, complet, terminând un ciclu.

Pana atunci însa mai este timp. Pleoapa ta este abia la jumătatea distantei ce reprezinta o clipire.

În jurul tău au rămas doar malurile care se depărtează din ce în ce mai tare.


Cumpana, Vidraru