sâmbătă, 18 februarie 2017

La capătul lumii și în țara aspră a minunilor

Mi-l aduc aminte pe T.O. Bobe afirmând cât de mult îl urăște pe Haruki Murakami de fiecare dată când se apropie acordarea premiilor Nobel pentru literatură, atunci când lumea începe să-și dea cu părerea despre posibilii câștigători și când vezi liste de pe la casele de pariuri cu șansele candidaților. Apare și Mircea Cărtărescu pe acea listă și mai citim un interviu în care se roagă de academie să nu îl voteze...
Bineînțeles, ăia au altă treabă, doar sunt suedezi, adică de pe altă planetă și vin cu vreo Svetlană. Sau după o mare mahmureală aleg o pisică de pe stradă, numită Bob. Am auzit că s-a făcut și un film cu numele ăsta.

Acum, continuând paranteza cu care am început, fiecare rezonează în felul său în privința literaturii. Emoțiile şi tiparele, după care recunoaștem în literatură ceea ce este în adâncul nostru, sunt proprii și personale. Cărțile acelea care au o bandă care ne avertizează că autorul sau autoarea a câștigat premiul Nobel pentru literatură trebuiesc privite, în opinia mea, dacă nu cu o ridicare de sprânceană, măcar ca orice altă carte. T.O rezonează între o contorsionistă și o cimpanzee (iar vacanța lui de vară a fost măreață, de-a dreptul), pledând că ţara minunilor nu există.

Hm, eu zic că există. Şi avem amândoi dreptate.
Pasul pe care îl fac cu Haruki, de fiecare dată când recitesc o carte de-a sa, este către mine însumi. Lucruri pe care nu mi le spun în fiecare zi despre mine și pe care le conștientizez doar atunci când mă afund în cărțile sale, revin la suprafață cu ocazia lecturii. Orice carte a lui este ca o ușă de la mansarda unei case vechi, cale de acces care stă închisă de obicei și pe care o deschid cu cheia pe care o făuresc din paginile cărților sale. Iau filă cu filă și mă contopesc, fără să îmi dau seama, de cele mai multe ori, cu ceea ce scrie, aducându-mă în punctul originar, acolo în care axele mi se intersectează. Este de fapt un proces de recalibrare: revăd o imagine de ansamblu, de undeva de sus, asupra a ceea ce se întâmplă atât în jurul meu, cât și în mine însumi.

Oricât de apreciat este de public, Haruki este mereu subevaluat de critică. El știe asta. Ca și Stephen King, nu scrie pentru critici, ci pentru cei care rezonează cu el. Trăiește în aceeași lume cu cititorii sai. Suntem cu toții pe aceeaşi planetă și pe aceeaşi lungime de undă.
A apărut de curând în limba română și "Meseria de romancier", cartea sa în care povestește mai multe despre cine este și despre ce a făcut toată viața sa. Ai putea spune că este un om obișnuit, lasă impresia asta, prin modestie și prin sinceritate. Totodată, acel om obișnuit a înțeles care este substanţa din care este alcătuit și că doar prin a fi el însuși poate reuși. Deși nu a ținut cont de părerea nimănui atunci când a scris, paradoxal, a fost alături de noi toți, cei care îl citim.

Dar despre meserie, altă dată.

Înapoi la capătul lumii și la ţara aspră. În toate cărțile sale există o lume tipică, unde telefonul fix sună mai mereu, trenurile circulă pline cu navetiști, iar personajul principal este tipul de freelancer care câștigă exact cât îi trebuie să trăiască de la o etapă la alta, fără să își facă prea multe griji. Nici nu au la ce să îl ajute aceste gânduri despre ziua de mâine. Trăiește în prezent, aproape zen, își pune întrebări doar despre ce se petrece în acel moment – nimic distructiv în dialogul său interior, totul este doar o perspectivă proprie a ceea se se derulează, ca un film la care privește, fără să îl interpreteze în vreun fel.

Fantasticul poartă marca proprie, întâlnită în mai toate celelalte cărţi ale sale: singur sau însoțit, în cheia persoanei întâi, personajul principal, un calculator uman cu creier modificat artificial, umblă prin subsoluri, pe sub pământ, în tunele, căutând parcă aceeași oaie fantastică, de data acesta într-o țară aspră a minunilor.
În paralel, trăiește și la "capătul lumii", datorită modificărilor făcute în creierul său, o lume paralelă, imaginară și teoretică, în care toată civilizaţia existăm pur şi simplu, fără ca nimic să îi explice geneza. Această lume este doar simbolică, totul este înconjurat de un zid inexpugnabil, nimic vine de undeva şi nici nu se îndreaptă spre ceva anume: toate sunt în aceasta lume precum centrala electrică care funcţionează pe principiul unei cutii negre, în care este introdusă energie (pare a proveni din vântul care bate, dar fără vreun element care sa preia efectiv puterea eoliană) si apoi generează curentul electric.

Într-un final, cel care a participat la modificarea creierului său, îi povestește că această schimbare a creat lumile paralele și că totul va degenera în moartea sa în ţara aspră, lumea reală, peste un interval scurt, de treizeci şi şase de ore, urmând să traiască veşnic doar la "capătul lumii".

Cartea are acea calitate rară care îţi permite să povesteşti oricât despre subiectul ei, fără a strica plăcerea celui care o va citi ulterior. Şi asta pentru că intriga este doar un subiect secundar, în plan principal rămânând descrierea vieţii, aşa cum o vede personajul principal, o entitate a cărui nume, acum când recapitulez cartea, nici nu mi-l aduc aminte să fi fost pomenit vreodată în cele aproape cinci sute de pagini.

Însă acele ultime ore de trăit au rămas scrijelite în memorie. Acel ceas care bătea, acea eliberare treptată de griji, acea viaţă care părea că se termina, aşa cum părea şi că va dura la nesfârşit, toate rămân suspendate într-un timp nedefinit.


Aşa cum, ajuns la ultima pagină, citesc o însemnare măruntă, făcută cu creionul după un obicei demult pierdut, în care era notat iulie 2005, într-o ţară aspră a primei lecturi, şi la care adaug acum, la capătul lumii, ianuarie 2017.