sâmbătă, 4 august 2012

Jungfraujoch


Incep cu pasaportul pe care il primesti in gara, atunci cand cumperi biletul, pentru ca Jungfrau, pentru turistii de o zi, inseamna in primul rand Jungfraubahn.

Trei trenuri succesive pornesc din Interlaken, respectiv Lauterbrunnen si Kleine Scheidegg (usor de urmarit, prin dreapta imaginii). Apoi patrunzi in inima stancii si totul se petrece in intunericul lui Eiger, imaginandu-ti drumul facut in exterior de Toni Kurz si, mai nou, cu recordul de urcare al lui Ueli Steck; si cata diferenta intre suferinta primului, ramas agatat la cinci metri de echipa de salvatori, pentru eternitate, si cele doua ore si patruzeci si sapte de minute ale ultimului, record din 2009.

Doua opriri ale trenului la Eigerwand si Eismeer (pe partea sudica) iti dau acces prin ferestre largi sa vezi si sa intelegi cum au construit elvetienii aceasta cale ferata in stanca in 1912.
Adica acum 100 de ani.
Zona pare desprinsa din alta planeta, mai ales daca vii dintr-o tara unde autostrazile simple, in zona de campie, se construiesc in zeci de ani.

Dupa aproape trei ore petrecute pe drum, prima reactie cand ajungi la Jungfraujoch este sa iesi afara.
Afara, in aerul cu adevarat subtire al celor 3454 de metri.

Vremea este unul din aspectele cele mai importante. Precedentul drum aici, in 2002, a fost insotit de o furtuna puternica: bratul intins spre nori atunci isi pierdea varfurile degetelor intr-o ceata adanca, orice imprejurime fiind ascunsa vederii. Vantul puternic te zdrobea, un pas in orice directie era cu adevarat interzis.

Acum, in 2012 insa, odata iesiti afara din stransoarea impresionatelor constructii ridicate la cea mai mare altitudine in Europa, un soare puternic te imbia sa pornesti spre varfurile din zare. Zapada, de cativa metri, era complet inghetata si permitea un drum placut spre Monchjoch.
Urcusul este lejer, cei 200 de metri castigati in altitudine pana la 3657m se parcurg lejer in aproape o ora.


Insa nu drumul in sine este provocarea, ci lipsa de oxigen.
Cerul este de un albastru inchis; privit prin polarizor este aproape negru.
Dupa mai bine de doua ore petrecute la aceasta altitudine, fiecare pas devine dificil. Soarele, care pana acum iti era aliat, te orbeste.
Adapostul observatorului, cu racoarea sa, pare cel mai primitor loc din pustietatea inghetata.


Drumul de intoarcere presupune tot trei trenuri, pe un alt traseu insa, prin Grindelwald.
Impresia "high", atat la propriu, cat si la figurat, te insoteste insa  pana inapoi in Interlaken.
Si ramane multa vreme intiparita.