duminică, 22 martie 2015

„Oriunde vrei sa mergi, esti deja acolo”

La inceputul primaverii, mi-am facut intotdeauna planuri pentru vara.
Unde o sa ajung intr-o excursie, ce imi propun sa fac acolo, odata ajuns, etc. Uneori uit ca vacanta nu mai este atat de mare si ca de fapt visez cu ochii deschisi.

Site-urile de socializare, targurile de vacanta, oamenii din jurul nostru, toti si toate sunt pline de vise si de „early bookings”.

Ne incadram in curentul asta, pentru ca ni se pare grozav, cool, sa ne dorim sa vizitam cat mai mult si, la urma urmei, este minunat sa ai experientele pe care ti le ofera alte parti ale lumii.

Uitam insa ca tot acest curent, toate aceste dorinte, ne indeparteaza de momentul prezent si de ceea ce ne ofera el. Traim doar in viitor, sau cu amintirea unor clipe trecute. Si cand plecam intr-o excursie mai lunga, de cateva zile, de multe ori traim o zi cu gandul la viitoarea zi si la ce vom vedea atunci.

Am fost acum cativa ani intr-o excursie de 10 zile in Elvetia. Planurile erau multe si facute cu mult timp inainte, revizuite continuu, cu zeci de ore de cautare pe internet si Google Earth.
Eram gazduiti intr-o vila cocotata la cateva sute de metri deasupra lacului Thun, aproape de Interlaken, iar din apropiere zaream uneori si celalalt mare lac al zonei, Brienz. Vis-a-vis, aveam in fata piramida (la propriu) a muntelui Niesen, iar mai in spate un intreg lant de varfuri dominat de tripleta spectaculoasa Eiger – Monch – Jungfrau.

Ne planificasem sa vizitam in fiecare zi ba un varf, ba un orasel, intreaga perioada era atat de aglomerata, incat, asa cum se va fi si dovedit la intoarcere, n-am fi reusit sa acoperim tot ce ne-am propus.

Intr-una din zile insa, am decis sa nu mai respectam nici un plan, nici o lista si am plecat pe unul din numeroasele drumuri care strabateau regiunea, intr-o plimbare cu bicicletele. Era una din zilele in care ne propusesem doar o hoinareala fara tinta pe dealuri si munti. Dupa cateva urcusuri abrupte, am zarit un palc de nori amenintatori care s-a transformat rapid intr-o amenintare in toata regula pentru intreaga zona
Am pornit rapid la vale inapoi spre vila in care eram gazduiti si am reusit sa parcam bicicletele in garajul de la parter cu cateva clipe inainte de a se porni potopul.

De la balconul camerei am avut o priveliste fantastica a unei furtuni rapide de iunie care trecea peste intreg lantul muntos din fata noastra.
O patura de nori negri a strabatut rapid peisajul de la vest la est, intr-o linie paralela cu directia lacurilor.
Si, dupa ce negura s-a rispit, in bataia soarelui care a aparut, picaturi de ploaie pareau aurii pe fundalul intunecat al brazilor, si un curcubeu dublu a aparut pe fundalul norilor cenusii care isi indreptau puterea spre alta zona a muntilor, mai indepartata de noi.

Oricate planuri ne-am fi facut de-a lungul acelor zile, oricat de incantat am fost la peste cei 3500 de metri ai Jungfraujoch-ului, nimic nu s-a comparat cu emotia spontana a acelor cincisprezece minute de spectacol de lumini si sunete, de la violenta fulgerelor la blandetea soarelui reaparut, la rapaitul ploii care se stingea incet-incet si la cantecul pasarilor care se facea reauzit cu bucurie, la calmul care se reinstala firesc, natural.

Si toate astea fara sa strabatem nicio distanta, la figurat (...nu iau in considerare, bineinteles, distanta strabatuta de acasa pana acolo).
Sau cum spune Jon Kabat-Zinn - „Oriunde vrei sa mergi, acolo esti deja”.

Revenind la ideea de a-ti planifica ceea ce faci, uneori, cele mai neasteptate evenimente se petrec in afara planurilor. Nu detinem controlul; sau daca ni se pare ca o facem, este temporar si iluzoriu.

Am putea sa ne aducem in lista noastra de dorinte si lucruri pline de inteles pentru ceea ce facem zi de zi si pentru ceea ce suntem.

Alaturi de unele evenimente extraordinare pe care ni le propunem (sa parcurg cu bicicleta 500km in doua zile, sa sar cu parasuta, sa citesc 100 de carti anul asta – desi nu este nimic rau in asta...) am putea sa ne propunem si lucruri care par firesti si normale in viata de zi cu zi, dar care ne aduc mai mult inteles in existenta.

Cati dintre noi avem sansa sa muncim cu placere si rezultatele muncii noastre sa le privim cu drag la sfarsitul zilei?

Sau cand inchidem ochii seara si asteptam un somn odihnitor, cati ne bucuram ca am petrecut o seara in familie doar ascultand glasurile celor dragi si contribuind cu prezenta noastra activa la atmosfera placuta?

Sau pe scurt, atunci cand tragem obloanele zilei, simtim o satisfactie deplina pentru felul in care ne-am petrecut ziua, fara sa ne-o fi planificat in nici un fel, doar lasand-o sa treaca firesc si, astfel, sa ne simtim cu adevarat impliniti? (si nu doar prin exemplele de mai sus, poti sa te simti implinit intr-o infinitate de alte moduri... sa zicem ca redescoperi bossonul Higgs...)

Acesta ar fi cateva exemple bune de adaugat pe lista de planuri.
Alaturi de planurile de excursii pana la capatul lumii, la care nu avem, si nici nu trebuie, sa renuntam.


Atata doar ca dam un inteles mai profund acestei insiruiri de momente care reprezinta, in fapt, viata noastra.





marți, 17 martie 2015

Less is more

Vrem să aducem ceva în plus în momentul prezent, întotdeauna.

Simțim un impuls în a strecura un telefon în plus, în a face ceva anume suplimentar.
Ne aducem la masă telefonul, tableta, laptopul, radioul merge, ba uneori avem și tv in bucătărie.
Și dacă reușim să ne rupem de eletronice, stăm cu ochii lipiți de etichetele de pe pungi care ne spun compoziția a ceea ce mâncăm sau ne aducem un ziar.
Iar mintea ne este frământată tot timpul de gânduri și, subliminal, ne dorim sa achiziționăm ceva.
De cele mai multe ori în plus fața de necesitățile noastre curente.
O rochie noua, un gadget nou.

Seara, ciclul continuă. De cele mai multe ori ne culcăm mai târziu (și din ce în ce mai târziu) pierzând timpul în aceleași site-uri și în aceleași programe tv, în loc să mergem mai devreme la culcare. A doua zi ne simțim obosiți și epuizați dimineața, când, de asemenea, ne ducem din ce în ce mai târziu la job; firmele permit acest program flexibil, din motive de motivație mai curând (doar că angajații ajung nu mai devreme, ci din ce în ce mai târziu).

Pierdem din vedere faptul că de cele mai multe ori avem tot ceea ce ne trebuie.
Ba chiar mai mult decât atât.
Dulapurile ne sunt pline de haine pe care fie le purtăm foarte rar, fie niciodată.
Avem câteva haine favorite, pe care le purtăm în majoritatea timpului.
Restul ajung undeva pe rafturi in spate și vor fi donate peste mulți, mulți ani.

Primesc zilnic oferte pe mail de la majoritatea magazinelor online de la care am cumpărat ceva în trecut.
Pierd timp de multe ori aruncându-mi un ochi peste ele si făcând calcule.

De fapt pierd ceea ce există în momentul respectiv în jurul meu.
Soarele care se înaltă dinspre est și jocul de lumini de pe masă.
Conversația cu familia.
Gustul și savoarea a ceea ce mâncam la micul dejun.
Aromele și mirosurile de lapte, cafea, pâine prăjită, ceai sau orice altceva pregăteam în momentul respectiv.

A rămâne ancorat în acel prezent poate fi un moment magic.

Seara, în loc sa ne gândim la ce avem de facut la job a doua zi sau la ce vom cumpăra, poți să iți acorzi o clipă ție însuți, să citești o carte, să faci o plimbare sau... chiar să nu faci nimic pur și simplu.

Simplitatea și relaxarea nu sunt un lux.
Sunt un act de echilibru în cadrul acestei lumi agitate, din care nu ai scăpare – nimeni nu se poate retrage pustnic sau într-o pădure doar să admire copacii – dar momentele de atenție și simplitate din cadrul vieții te pot ajuta să privești într-o altă perspectivă.

Simplitatea iți poate aduce o libertate pe care singur nu o simțeai atunci când faceai calcule intense despre cum să controlezi totul mai bine.

A avea mai puțin, atunci când o faci voluntar, reprezintă de fapt a avea mai mult.

Ori mai sintetic și mai simplificat: less is more.


marți, 10 martie 2015

Stay calm and keep...

Un rechin nu doarme niciodată – sau, mă rog, așa se spune. 
Cu siguranța are clipe când măcar schimbă canalul...

Cam așa suntem și noi.

Simți tot timpul că ai ceva de făcut. De aici începe să se țeasă plasa de gânduri, iar acestea te duc într-o lume în care pur și simplu nu mai ești tu însuți.

Prin filme, cărți, vezi scriitori, dansatori, pictori, artiști (odat'
l-am văzut și pe Hugh Jackman în rol de programator...) intrați în transă. Scriu, dansează, programează într-un flux de idei și de creativitate. Pentru ei nu mai există lumea dinprejur, necesități materiale sau răsplata pentru ceea ce fac.

În realitate nu i-am văzut niciodată.
Și asta pentru că această stare este de cele mai multe ori solitară.

Pur și simplu au lăsat lucrurile să fie ceea ce sunt, permițându-le să se desfășoare în felul lor. Pe undeva, simți că nu depun vreun efort în ceea ce fac, că sunt într-un moment de grație.
Nimic nu este forțat în ceea ce fac.
Și totul a pornit doar de la alegerea lor de a lăsa lucrurile doar să se desfăsoare de la sine.

Paradoxal, este un efort imens în a face asta. Altfel, am fi o lume de oameni creativi și care își valorifică la maxim potențialul lor, dacă lucrurile ar fi la îndemâna oricui.
Și, din păcate, nu este așa.

Efortul constă în a te împotrivi faptului că trebuie să faci ceva anume.

De multe ori am ceva de facut: un proiect, o sarcină, o cerință; uneori este atât de detaliată și de exactă, că n-ar lăsa loc de îndoieli. Atunci pare însă că sarcina aceea devine mai greu de îndeplinit. Când mai ai și un termen limită foarte scurt, iar presiunea este mare... nimic parcă nu mai iese.
Canoanele și marjele, regulile care nu pot fi încălcate, te îngrădesc, îți reprimă creativitatea.

Acțiunea de a lasa lucrurile să curgă de la sine are nevoie de spațiu, de relaxare; un loc în care să respiri liniștit și, uneori, să nu faci nimic special.
Apoi, după ce canalele de creativitate se destupă de la sine, fără să ai așteptări, răsplata vine de la sine.

Există studii care s-au ocupat de ceea ce ii motivează pe oameni în realizarea sarcinilor de lucru, concentrate în jurul unor grupuri.
S-a constatat că atunci când activitatea presupune creativitate, cu cât sunt mai stimulate material prin rasplată, cu atât grupurile respective eșuează mai tare (este totodată adevărat și că stimularea functionează bine pentru sarcini repetitive, simple).
Dar pentru sarcini care necesită gândire de tip „out-of-the-box”, alte principii stau la baza unor rezultate care să depaşească aşteptările.

Lasă lucrurile, de aceea, să se desfăşoare de la sine. Nu le forţa. Mai mulţi bani, mai multe proiecte, mai multă muncă... pot avea rezultate contrare uneori.
Acceptă ceea ce este, nu iţi face prea multe planuri.

Vei deveni mai creativ şi te vei simţi mai împlinit atunci când doar permiţi lucrurilor să se întâmple şi nimic mai mult.


joi, 5 martie 2015

„Ce mai trece timpul...”

Auzi de atâtea ori această expresie.
Am folosit-o şi eu, simţind cum zboară timpul pe langă mine, acum este martie şi mă întreb cum au trecut primele luni de la începutul anului, pe nesimţite. Sau cum au trecut ultimii zece ani, de când m-am mutat.

De fapt propriile noastre gânduri fac ca timpul să treacă repede şi să simţim cum practic îl pierdem fară să îl valorificam. Parcă este o apă vie care ni se scurge printre degete, fară să reusim să ne potolim setea.
Ne gândim în permanenţă la ce am făcut ieri, la oamenii pe care i-am întâlnit, la sarcinile de la lucru pe care le-am facut bine sau mai puţin bine, ce am fi putut face mai mult sau mai puţin.
Ne gândim la ce o sa facem azi sau mâine, aceleaşi sarcini, trebuie să facem ceva anume, să cumpărăm, să plătim impozitul, să...
Alteori intrăm intr-o lume a fanteziilor: dacă s-ar fi întamplat asta, acum eram pe lună, poate o să câştig la loterie, simt ca azi o sa fiu călcat pe pantof, la cumpărături o sa uit să iau ceva... şi tot aşa.

O plasă de gânduri continuă in mintea noastră.

Suntem atat de puţin constienţi de aceste gânduri, de cascada lor, de existenta lor.

În dimineaţa asta am stat pur şi simplu şi am privit cerul. Am privit păsările în hârjoneala lor. Am privit norii cum se îndreaptă dintr-o parte în alta, în perspectiva unei furtuni. Am ascultat vântul care bate.

Am fost pur şi simplu. Şi atât. Încercand sa privesc doar armonia din jurul meu şi să îmi opresc şuvoiul de gânduri.

Nu este uşor să faci asta, ai nevoie de antrenament, dar conştientizarea plasei de gânduri şi atenţia asupra momentului respectiv te pot ajuta.

Mă trezesc de ceva vreme în jur de ora şase. În unele dimineţi reusesc să o fac mai deveme cu jumătate de oră, în altele mai tarziu.
Dar constant, am căpătat obiceiul să mă trezesc îaintea zorilor. Este linişte în jur.

Privesc în jurul meu, văd plasa de gânduri care începe să se ţeasă. Mă depărtez puţin de ea.
Încerc să capăt o atenţie conştientă.

Îmi acord momente în care doar sunt şi nimic altceva.

Şi, fără să simt că mă bucur de moment sau că acumulez ceva anume, parcă timpul capătă relativitate.