marți, 11 octombrie 2011

Dilema: Ispasire sau Remuscare?

Câți dintre noi nu au întâmplări adânc îngropate în memoria copilăriei sau fapte care într-o viata de adult le-ar aduce necazuri, rușine și poate, uneori, o pedeapsa.
Briony a greșit, asa cum multi dintre noi am făcut-o în copilărie, acuzând un om de o fapta grava. Contextul este larg (fusese îndrăgostită de acel tânăr care lucra la proprietatea părinților sai) și, asa cum doar copilăria ne poate face sa mințim sau sa luam o părere de moment și sa o transformam într-un lucru cert, s-a produs ireparabilul.
Pe măsura ce creste, devine conștientă de eroarea sa. Descoperă ca vinovatul era altul, iar durerea ii devine din ce în ce mai mare cu cat conștientizează consecințele faptei sale: întreagă sa familie se dezbina, sora nu ii mai vorbește, cel acuzat o ostracizează, iar povestea de dragoste pe care o dezbina (intre sora sa și cel ce va fi acuzat pe nedrept) devine chiar tragica: amândoi sunt uciși de vremurile celui de-al doilea război mondial (în gara de metrou inundata din Londra, respectiv pe țărmurile Normandiei, simbol al eșecului armatei britanice din prima faza a războiului).

„Ispășire” („Atonement”)
De obicei evit sa cumpăr cărți care au pe coperta afișul ecranizării cărții respective.
Atonement, alături de Vrăjitoarele din Easwick, sunt cele doua excepții din biblioteca mea. Si asta pentru ca sunt atât fan Ian McEwan, cat și John Updike (ca o paranteza, „Vrăjitoarele...”, de care ma desolidarizez, nu are nici o legătură cu restul cărților sale, probabil ca a scris-o într-o perioada „high” a carierei sale).

Ecranizarea (cu titlul tradus „Remușcare”...) însă, după părerea mea, este valoroasa. Dacă imaginea Keirei a fost ușor compromisă de filmele cu pirați care apar în serie, în schimb James McAvoy mi se pare perfect pentru rolul acuzatului pe nedrept: are o încrâncenare pe chip în care se citește o întreagă suferință interioara. Trăiește efectiv rolul și pare prins în lumea războiului, chiar și după moarte, pătruns de realitatea cruda ce a urmat unei singure clipe de fericire din viata sa.
Revelația însă este Saoirse Ronan, în rolul lui Briony la vârsta adolescentei. Este cu mult mai mult decât o Dakota Fanning pusa sa țipe cat mai tare în War of the Worlds. Tresăririle sale, respirația scurta, ochii verzi-albăstrui care fac legătura parca cu o alta lume, într-un fel de gaura de vierme, și aduc dramatism ecranizării cu adevărat.

In final, Briony, romanciera ajunsa la vârsta senectuții și cu perspectiva unei boli necruțătoare recunoaște toate greșelile copilăriei: o raza de lumina apărută chiar în momentul culminant i-a relevat adevăratul vinovat, pe care însă l-a ascuns adânc în subconștientul sau. Aceasta clipa nefericita ii va marca existenta plina de regrete:
„A existat o crima. Dar au existat și niște îndrăgostiți. Toata noaptea m-am gandit la îndrăgostiți și la finalurile lor fericite. Asa cum în asfințit ridicam pânzele. Neinspirata inversiune. Mi-a trecut prin minte ca de fapt n-am călătorit chiar atât de departe de când am scris piesa aceea. Mai corect spus, am făcut un ocol uriaș și m-am întors de unde am pornit. Numai în ultima versiune îndrăgostiții au parte de un final fericit, stand unul lângă celalalt pe un trotuar din sudul Londrei, în timp ce eu ma îndepărtez. Toate versiunile anterioare fuseseră nemiloase.”

vineri, 7 octombrie 2011

Castaneda si vremurile 'high"

N-am mai citit de mult Castaneda, deși este un autor care iși numara volumele la aproape zece in biblioteca mea. L-am re-rasfoit zilele acestea. Si am observat ca scrierile sale care ma acaparau pe vremuri imi par acum ușor amuzante. Stilul a ramas același. Probabil ca eu m-am schimbat.

Deși și-a publicat cărțile în aria non-ficțiunii, Carlos Castaneda a fost “high” pe tot parcursul timpului în care și-a scris cărțile. As zice “non-stop”, adică și în pauzele de scris.

Nu ca ar recunoaște-o chiar el de zeci de ori (exemplu: “nici în timpul experientelor cu plante psihotrope nu fusesem într-o asemenea stare de haos”) dar lumile pe care le descrie sunt fantastice o mie la suta. Un milion la suta.

Iar dacă ceea ce descrie el este chiar adevărat, atunci noi, restul, suntem “high” fără s-o știm. Si fără sa știm ce pierdem; ne lipsesc câteva dimensiuni în lumea în care trăim și nu vedem mai departe de lungul nasului.

Carlito (autorul) și Don Juan (șaman de profesie) culeg tot felul de plante “medicinale” de prin deserturile mexicane, le consuma (autorul recunoaște mai rar partea asta, dar cu siguranță amândoi nu își umpleau salteaua cu ele ca sa devina mai moale) și apoi ara nisipul în toate direcțiile în tot felul de aventuri.
Alt fratele șaman, Don Genaro, mai apare și el din când în când (plus alte zeci de viziuni secundare) și împreună cu nagualul și tonalul (greu de explicat în doua cuvinte... dar sa încerc: în esență sunt doua chestii care ies din noi și se joaca de-a Tom și Jerry) pun la cale câteva petreceri monstruoase.

Carlos este învățăcelul, Don Juan maestrul și de aici schema clasica: Castaneda ba este “the last airbender” (“Apoi a trecut peste vârfurile copacilor spre sud și a dispărut după ei”), ba “mr. Nothing” (“parca m-as fi urmărit dintr-un loc ascuns”), ba Obi-Wan Kenobi aflat în schimb de experienta la Ewan McGregor și discutând în cadrul seminarului “Cum a oprit Neo gloanțele din matrice” despre tehnici subliminale.
La sfârșitul scenelor, de obicei maestrul se prăpădește de ras pe seama tânărului aspirant și-l trimite înapoi în LA pentru reculegere.
Probabil și cu o sacoșă plina de chestii care scapă controlului vamal.

Autorul își incheie cărțile în coada de peste (categoria ‘young and restless’) și te lasă cu sufletul la gura pentru o noua apariție. In “Povestiri despre putere”, de exemplu, se duce sus pe o stânca și sare.
Ai zice ca sare în jos, dar cumpără-i volumul următor și îți dai seama ca sare elastic, stil yo-yo, încoace și încolo, intre lumi, exclamând “wow” ca în bancul cu adolescentul care stătea pe balcon și privește un glob de foc trecându-i rapid prin fata de doua ori, iar maica-sa îl întreabă unde a fost doua zile.