luni, 6 iunie 2016

Sartre şi căile libertăţii...

Din iunie 2001, volumele lui Sartre din seria "Căile Libertății" (trei la număr, un al patrulea incomplet, cu doar două capitole, acestea, în seria din limba română, au fost atașate volumului trei) stăteau răbdătoare pe rafturile bibliotecii.
Au mai fost scuturate de praf (cam rar, ce-i drept), au fost mutate mai sus sau mai jos și au așteptat timp de cincisprezece ani să fie băgate în seamă.
În mai 2016 am început să citesc primul volum. Și, foarte curând după aceea, l-am terminat pe al treilea din serie.

Sartre le-a publicat între anii 1945 și 1949, dar primul volum, „L'Age de Raison” (înțelepciune sau rațiune?) nu numai că descrie perioada anilor 1937-1938, dar pare ancorat într-un timp petrecut înainte de începerea celui de-al doilea razboi mondial, ca și când ar fi fost efectiv scrisă chiar în acei ani premergători.
Mathieu Delarue este un burghez autentic care își vede libertatea într-o perspectivă egocentristă. Solipsismul său nu este întrerupt sau deranjat de nimic, nici de sarcina partenerei sale, nici de tentativa de jaf pe care o întreprinde în a fura bani de la amanta prietenului său, Boris, nici de sora acestuia, Ivich, de care este, oarecum, îndrăgostit. Este o perioadă tipic interbelică în care fiecare trăiește într-o bulă a timpului său propriu, încremenită. Peste toate acestea se simte amenințarea unui război devastator, ca o greutate care apasă lumea în sine și îi deplasează axa de la starea ei naturală. Fiecare însă ignoră, prin perspectiva sa măruntă, această evoluție apăsătoare a lumii. Singura legătură cu istoria propriu-zisă este apariția unui activist comunist, Brunet, cel care încearcă să îl atragă în partid pe Mathieu.
Acesta însă refuză și aceasta tentativă de corupere, de integrare în fluxul evenimentelor care curg inexorabil, evitând să se lase cufundat în fluviul istoriei. Ramâne singur, toți cei din jurul său continuându-și viața: Marcelle, însărcinată, se azvârle în brațele prietenului lui Mathieu, Daniel; Boris și Ivich, aflați la pragul ieșirii din adolescență, prea tineri, rămân ancorați în viața plină de tentații; dealtfel Boris, în pragul majoratului, este într-o relație cu „bătrâna” Lola, cântăreață de cabaret, îngrozită de perspectiva că este deja uitată de lume.
Mathieu, profesor de liceu, pare o imagine deformată a lui Sartre. Orice i s-ar întâmpla, alege calea facilă a unei libertăți proprii, chiar dacă asta ar însemna să o părăsească pe Marcelle, să îi abandoneze, pe rând, pe Ivich sau pe Boris și, într-un fel, să fie mulțumit de întorsăturile pe care le iau lucrurile, întotdeauna alegând calea proprie și individualistă.

Volumul doi, „Amânarea”, este o perspectivă asupra zilelor de septembrie 1938, când au loc ultimile negocieri înainte de izbucnirea războiului. Fiecare le privește prin prisma sa, personală, dar în final, totul se va transforma într-un uriaș curent al istoriei. Acesta îi va cuprinde pe toți, îi va purta fara voie, bărbați, femei, copii, familii și îi va arunca într-o mocirlă, în care fiecare fie se va împotmoli într-un balet tragic al micilor destine, fie nu va supraviețui.
Actiunea sare de la un personaj la altul, trece de la oamenii mărunți la celebritățile istorice și înapoi. Povestirea este un torent continuu: în cadrul aceleiași pagini, uneori chiar în cadrul aceleiași fraze, atenția sare de la un actor la altul – totul pare înglobat într-un continuum, totul se amestecă și fiecare nu are decât o apariție fulgerătoare, timp în care nu poate nici măcar să strige după ajutor.
„Războiul ciudat” este aproape sa izbucnească: cei care au un anumit tip de livret trebuie să plece pe front. Își părăsesc casele, familiile, unii parcă gata pregătiți să sară în acest tren care va lua viteză și care se va aprinde în curând, urmând să străbată întreaga lume în flăcări.
Mathieu pare distrat în fața acestei avalanșe, pare că plutește undeva departe de grijile lumii, apoi realizează brusc că este și el posesor al tipului de livret care îl va transforma curând în „carne de tun”.
Finalul „amânării” pare acela că lumea a evitat la mustață războiul și că lucrurile au luat o turnură fericită spre pace. Este doar liniștea dinaintea furtunii. Mathieu urcă în trenul care îl va duce pe front, iar Sartre îl însoțește, descriindu-și propria experiență.
„Amânarea” este ca o oglindă spartă, formată din mii de cioburi care mai stau încă împreună și care reflectă fiecare o altă imagine, dar care împreună formează un tot.

Trilogia continuă - „Cu moartea în suflet” - războiul este deja pierdut și totul este în degringoladă. Francezii se retrag fără să știe bine ce i-a lovit. Nu înțeleg ce li s-a întâmplat, iar Mathieu privește această izbitură încasată de Franța ca o prăbușire personală. Intelectual, nu prea reușește să fie o parte activă a formațiunii sale militare și acest lucru își pune amprenta asupra celorlalți, care îl izolează încet, încet. Războiul, privit prin ochii săi, devine cu atât mai inutil și mai monstruos.
Deși Sartre a fost luat prizonier în realitate, Mathieu nu îi împărtășește soarta. Personajul lui Sartre ajunge să lupte în aceeași inutilitate, după declararea înfrângerii țării, aproape din întâmplare, alături de un pluton aflat și el în retragere, dar care încerca să se opună într-un act sinucigaș și complet nefolositor. În ultimile sale clipe, Mathieu încearcă să răzbune toate ratările vieții sale, toate eșecurile. Trage glonț după glonț, pentru fiecare nereusită personală pe care a avut-o în viață. Pare că va trage la infinit, mult după ce își va epuiza muniția, după ce va respira ultima dată, la nesfârșit...

Finalul trilogiei se întoarce, surprinzator, la Brunet, personaj episodic în „Vârsta înțelepciunii”. Membru al Partidului Comunist și editorialist în L'Humanite, aflat în prizonierat.
Brunet duce mai departe lupta sa așa zis revoluționară, deși este rupt de lumea lăsată undeva departe, dincolo de realitate. Și, în viziunea celorlalți comuniști, greșește, crezând că Uniunea Sovietică nu va intra în razboi, aceasta refuzând, în opinia lui Brunet, să participe la, ceea ce numeau pe atunci, lupta imperialistă a Angliei.
Toate acestea, privite după mai bine de șaptezeci de ani, par utopice. Lupta cadrelor pentru recrutarea muncitorilor, transformarea lor în ilegaliști (PC fusese trecut în afara legii în 1939), deși parte a istoriei, par viziunea maruntă a unor oameni aflați într-o cumpană a istoriei și într-un fel de nișă a acesteia.

Însuși Sartre își va schimba părerile în privința marxismului, pe care l-a susținut initial, condamnând ulterior „socialismul real” după înăbușirea revoluției ungare din '56 și, mai ales, după invadarea Cehoslovaciei din '68.

Privindu-l prin lupa istoriei pe Sartre, cartea sa din '49 pare vizionară în privința evoluției acestei „ciume” a secolului douazeci. Brunet însuși eșuează în propaganda sa din prizonierat, intră în conflict cu un alt conducător al PC-ului, Chalais, apoi încearcă să evadeze alături de un alt renegat, dar față de care se simțea legat de o prietenie „ciudată”.
Și, la urma urmei, acea prietenie pare să conteze mai mult decât orice luptă de clasă, dincolo de idealurile pe care încerca să le apere.
Finalul acestui roman fluviu, „O prietenie ciudată” este alcătuit din două capitole, publicate de Sartre în revista sa „Les Temps Modernes”, în decembrie '49. Brunet și renegatul Vicarios mor împreună în zăpada rece, împușcați de nemți, în acea tentativă nereușită de evadare, sfârșită într-un probabil act de trădare al celorlalți comuniști încă aflați în lagăr.


„Ce haioasă este tinerețea, pe dinafară sclipește și pe dinăuntru nu simte nimic!” spune Sartre, emblematic în „Vârstele înțelepciunii”...