Din iunie 2001, volumele
lui Sartre din seria "Căile Libertății" (trei la număr, un al
patrulea incomplet, cu doar două capitole, acestea, în seria din
limba română, au fost atașate volumului trei) stăteau răbdătoare
pe rafturile bibliotecii.
Au mai fost scuturate de
praf (cam rar, ce-i drept), au fost mutate mai sus sau mai jos și au
așteptat timp de cincisprezece ani să fie băgate în seamă.
În mai 2016 am început
să citesc primul volum. Și, foarte curând după aceea, l-am
terminat pe al treilea din serie.
Sartre le-a publicat între
anii 1945 și 1949, dar primul volum, „L'Age de Raison”
(înțelepciune sau rațiune?) nu numai că descrie perioada anilor
1937-1938, dar pare ancorat într-un timp petrecut înainte de
începerea celui de-al doilea razboi mondial, ca și când ar fi fost
efectiv scrisă chiar în acei ani premergători.
Mathieu Delarue este un
burghez autentic care își vede libertatea într-o perspectivă
egocentristă. Solipsismul său nu este întrerupt sau deranjat de
nimic, nici de sarcina partenerei sale, nici de tentativa de jaf pe
care o întreprinde în a fura bani de la amanta prietenului său,
Boris, nici de sora acestuia, Ivich, de care este, oarecum,
îndrăgostit. Este o perioadă tipic interbelică în care fiecare
trăiește într-o bulă a timpului său propriu, încremenită.
Peste toate acestea se simte amenințarea unui război devastator, ca
o greutate care apasă lumea în sine și îi deplasează axa de la
starea ei naturală. Fiecare însă ignoră, prin perspectiva sa
măruntă, această evoluție apăsătoare a lumii. Singura legătură
cu istoria propriu-zisă este apariția unui activist comunist,
Brunet, cel care încearcă să îl atragă în partid pe Mathieu.
Acesta însă refuză și
aceasta tentativă de corupere, de integrare în fluxul evenimentelor
care curg inexorabil, evitând să se lase cufundat în fluviul
istoriei. Ramâne singur, toți cei din jurul său continuându-și
viața: Marcelle, însărcinată, se azvârle în brațele
prietenului lui Mathieu, Daniel; Boris și Ivich, aflați la pragul
ieșirii din adolescență, prea tineri, rămân ancorați în viața
plină de tentații; dealtfel Boris, în pragul majoratului, este
într-o relație cu „bătrâna” Lola, cântăreață de cabaret,
îngrozită de perspectiva că este deja uitată de lume.
Mathieu, profesor de
liceu, pare o imagine deformată a lui Sartre. Orice i s-ar întâmpla,
alege calea facilă a unei libertăți proprii, chiar dacă asta ar
însemna să o părăsească pe Marcelle, să îi abandoneze, pe
rând, pe Ivich sau pe Boris și, într-un fel, să fie mulțumit de
întorsăturile pe care le iau lucrurile, întotdeauna alegând calea
proprie și individualistă.
Volumul doi, „Amânarea”,
este o perspectivă asupra zilelor de septembrie 1938, când au loc
ultimile negocieri înainte de izbucnirea războiului. Fiecare le
privește prin prisma sa, personală, dar în final, totul se va
transforma într-un uriaș curent al istoriei. Acesta îi va cuprinde
pe toți, îi va purta fara voie, bărbați, femei, copii, familii și
îi va arunca într-o mocirlă, în care fiecare fie se va împotmoli
într-un balet tragic al micilor destine, fie nu va supraviețui.
Actiunea sare de la
un personaj la altul, trece de la oamenii mărunți la celebritățile
istorice și înapoi. Povestirea este un torent continuu: în cadrul
aceleiași pagini, uneori chiar în cadrul
aceleiași fraze, atenția sare de la un actor la altul – totul pare
înglobat într-un continuum, totul se amestecă și fiecare nu are
decât o apariție fulgerătoare, timp în care nu poate nici măcar
să strige după ajutor.
„Războiul ciudat”
este aproape sa izbucnească: cei care au un anumit tip de livret
trebuie să plece pe front. Își părăsesc casele, familiile, unii
parcă gata pregătiți să sară în acest tren care va lua viteză
și care se va aprinde în curând, urmând să străbată întreaga
lume în flăcări.
Mathieu pare distrat în
fața acestei avalanșe, pare că plutește undeva departe de grijile
lumii, apoi realizează brusc că este și el posesor al tipului de
livret care îl va transforma curând în „carne de tun”.
Finalul „amânării”
pare acela că lumea a evitat la mustață războiul și că
lucrurile au luat o turnură fericită spre pace. Este doar liniștea
dinaintea furtunii. Mathieu urcă în trenul care îl va duce pe
front, iar Sartre îl însoțește, descriindu-și propria experiență.
„Amânarea” este ca o
oglindă spartă, formată din mii de cioburi care mai stau încă
împreună și care reflectă fiecare o altă imagine, dar care
împreună formează un tot.
Trilogia continuă - „Cu
moartea în suflet” - războiul este deja pierdut și totul este în
degringoladă. Francezii se retrag fără să știe bine ce i-a
lovit. Nu înțeleg ce li s-a întâmplat, iar Mathieu privește
această izbitură încasată de Franța ca o prăbușire personală.
Intelectual, nu prea reușește să fie o parte activă a formațiunii
sale militare și acest lucru își pune amprenta asupra celorlalți,
care îl izolează încet, încet. Războiul, privit prin ochii săi,
devine cu atât mai inutil și mai monstruos.
Deși Sartre a fost luat
prizonier în realitate, Mathieu nu îi împărtășește soarta.
Personajul lui Sartre ajunge să lupte în aceeași inutilitate, după
declararea înfrângerii țării, aproape din întâmplare, alături
de un pluton aflat și el în retragere, dar care încerca să se
opună într-un act sinucigaș și complet nefolositor. În ultimile
sale clipe, Mathieu încearcă să răzbune toate ratările vieții
sale, toate eșecurile. Trage glonț după glonț, pentru fiecare
nereusită personală pe care a avut-o în viață. Pare că va trage
la infinit, mult după ce își va epuiza muniția, după ce va
respira ultima dată, la nesfârșit...
Finalul trilogiei se
întoarce, surprinzator, la Brunet, personaj episodic în „Vârsta
înțelepciunii”. Membru al Partidului Comunist și editorialist în
L'Humanite, aflat în prizonierat.
Brunet duce mai departe
lupta sa așa zis revoluționară, deși este rupt de lumea lăsată
undeva departe, dincolo de realitate. Și, în viziunea celorlalți
comuniști, greșește, crezând că Uniunea Sovietică nu va intra
în razboi, aceasta refuzând, în opinia lui Brunet, să participe
la, ceea ce numeau pe atunci, lupta imperialistă a Angliei.
Toate acestea, privite
după mai bine de șaptezeci de ani, par utopice. Lupta cadrelor
pentru recrutarea muncitorilor, transformarea lor în ilegaliști (PC
fusese trecut în afara legii în 1939), deși parte a istoriei, par
viziunea maruntă a unor oameni aflați într-o cumpană a istoriei
și într-un fel de nișă a acesteia.
Însuși Sartre își va
schimba părerile în privința marxismului, pe care l-a susținut
initial, condamnând ulterior „socialismul real” după înăbușirea
revoluției ungare din '56 și, mai ales, după invadarea
Cehoslovaciei din '68.
Privindu-l prin lupa
istoriei pe Sartre, cartea sa din '49 pare vizionară în privința
evoluției acestei „ciume” a secolului douazeci. Brunet însuși
eșuează în propaganda sa din prizonierat, intră în conflict cu
un alt conducător al PC-ului, Chalais, apoi încearcă să evadeze
alături de un alt renegat, dar față de care se simțea legat de o
prietenie „ciudată”.
Și, la urma urmei, acea
prietenie pare să conteze mai mult decât orice luptă de clasă,
dincolo de idealurile pe care încerca să le apere.
Finalul acestui roman
fluviu, „O prietenie ciudată” este alcătuit din două capitole,
publicate de Sartre în revista sa „Les Temps Modernes”, în
decembrie '49. Brunet și renegatul Vicarios mor împreună în
zăpada rece, împușcați de nemți, în acea tentativă nereușită
de evadare, sfârșită într-un probabil act de trădare al
celorlalți comuniști încă aflați în lagăr.
„Ce haioasă este
tinerețea, pe dinafară sclipește și pe dinăuntru nu simte
nimic!” spune Sartre, emblematic în „Vârstele înțelepciunii”...