"A fost odată un bărbat ciudat și mic. A decis trei detalii
importante despre viața lui:
- Își va face cărare în păr în partea cealalta, altfel decât toată lumea.
- Își va găsi o mustață mică și ciudată.
- Într-o zi va conduce lumea.”
Așa
își începe evreul Max mica sa adunătură de cuvinte, ascuns în
pivnița unor oameni cumsecade din inima Germaniei naziste. Legătura
de foi se va numi Scuturătoarea de cuvinte și va fi scrisă
pentru Liesel, fata care citește alături de el în fiecare noapte.
Max își inchipuie că boxează în fiecare seară cu führerul și
va transforma asta într-o luptă la limita dintre imaginar și real.
În acel beci, Max va vopsi paginile din Mein Kampf în alb, apoi va
desena pe deasupra, într-o victorie simbolică, adevărurile sale.
Dar
să începem cu obsesia noastră, a omenirii, pentru a susține
crezuri și culte. Ne-am organizat, și continuăm să o facem, în
tot felul de admirații față de vreun conducator care ne picură în
urechi ceea ce vrem să auzim. Și apoi pornim la luptă în numele
cuiva sau a ceva, că este vreun rege, că este vreo religie,
socialism, nazism sau mai stiu eu ce. Și ajungem să ne măcelărim
pentru idei pe care ori nu le înțelegem, ori ne sunt străine.
Nazismul
a ajuns la un regim de teroare, sfârșind prin a-și spânzura
proprii cetățeni care refuzau să mai lupte în primăvara lui
1945, dar la începuturile sale nu a tras nici un foc de armă. A
pornit printr-un iureș de cuvinte, prin propagandă, prin a apela la
insincte de bază și prin a capitaliza apoi slăbiciunile noastre
omenești.
Hoțul
de cărți este despre noi toți, puși în fața unor alegeri
dificile. Evreii defilează prin micul oraș Molching, înlănțuiți
și biciuiți, iar oamenii îi privesc cu dezgust, gândindu-se,
uneori chiar cu voce tare, la faptul ca își merită soarta.
Cu
excepția lui Hans Hubermann, papa. El și suspendă voluntar
gândirea în acel moment, se apleacă, ia o bucată de pâine veche
din căruciorul de zugrăvit pe care îl căra și o dă celui mai
apropiat evreu din masa amorfă care se târa pe stradă. Nimic nu
zugravește mai bine cuvintele Annei Frank din jurnalul sau celebru
decât această faptă.
"În ciuda a tot ceea ce s-a întâmplat, eu încă mai cred că oamenii
au inima bună.”
Biciuit
la rândul său de torționari, Hans scapă cu greu, iar mulțimea îl
cataloghează drept „iubitor de evrei”. Această mulțime îmi
seamănă atât de evident cu cea care îi aplauda pe minerii
dezlănțuiți care loveau la întâmplare manifestanții din
București. Peste tot, suntem aceiași, orice nație am fi, oricâtă
civilizație ne-ar sta, sau ne-ar lipsi, în spate. Când bruma de
respect față de lege dispare, suntem aceleași ființe
instinctuale.
Liesel
este fata care va deveni hoț de cărți. Călătorește cu trenul
împreună cu fratele său spre o familie, iar aceștia îi vor
deveni parinți sociali. Fratele nu mai ajunge însă la destinație,
va muri într-o gară oarecare.
Liesel
ajunge la Hans și Rosa Hubermann. Ambii au o inimă mare, chiar dacă
fiecare și-o manifesta în fel diferit. Papa va citi în fiecare
noapte alături de ea din paginile unor cărți și vor ajunge, prin
intermediul cuvintelor, să aibă o relație mai apropiata decât cea
pe care o au mulți dintre părinți și copiii lor. Rosa este
copleșită de grijile familiei, își impune părerea de cele mai
multe ori cu forța și bătaia, dar în felul ei, o iubește la fel
de mult.
Liesel
ajunge să aibă o copilarie puțin mai fericită prin intermediul
acestei familii adoptive, în ciuda greutăților vremii, în ciuda
furtișagurilor de fructe din livezi. Copilăria este aceeași, chiar
și în lagăr, vezi La Vita e Bella, dacă cineva are grija
de tine.
După
ce nevasta primarului, alături de care ajunsese să își petreacă
mult timp citind cărți pe podeaua camerei înțesate de cărți, o
anunță că nu va mai apela la serviciile mamei sale pentru spălarea
rufelor, Liesel va deveni cu adevărat un hoț de cărți, vizitând
pe ascuns casa și furând câte o carte. Cu acceptul tacit al soției
primarului, vom afla mai târziu.
Liesel
traiește o adevărată metamorfoză adolescentină, simțind primele
fioruri de iubire pentru băiatul vecinilor, Rudy, sau de prietenie
pentru Max, evreul pe care familia Hubermann ajunge să îl
adăpostească în subsolul casei, Hans având o datorie mai veche de
plătit, din celălalt razboi.
Razboiul
iși macină sufletele mai departe, Hans și Alex Steiner, tatăl lui
Rudy, sunt concentrați, deși au o vârstă destul de înaintată și
familii cărora ar fi trebuit să le poarte de grijă. Iar bombele
cad din cer, aducând teroarea în sufletul celor care fug în
adăposturi.
Moartea,
naratorul din Hoțul de cărți, vine și ia sufletele celor care au
ajuns să fie doar o masă de manevră pe tabla unui joc sângeros,
pe care omenirea îl joacă constant, fără să învețe nimic din
ororile precedente.
Tot
ea ne spune, în debutul cărții:
Uite
un mic adevăr: Vei muri.”
Dar, până atunci, viața este despre lacrimile de lemn, o fată facută
din întuneric, o carte de foc, niște ochi de argint. Iar oamenii
supravieţuiesc cum pot. Unii chiar reușesc să meargă „pe o
sârmă, spre soare”.