Hoțul de cărți

"A fost odată un bărbat ciudat și mic. A decis trei detalii importante despre viața lui:

• Își va face cărare în păr în partea cealalta, altfel decât toată lumea.
• Își va găsi o mustață mică și ciudată.
• Într-o zi va conduce lumea.”

Așa își începe evreul Max mica sa adunătură de cuvinte, ascuns în pivnița unor oameni cumsecade din inima Germaniei naziste. Legătura de foi se va numi Scuturătoarea de cuvinte și va fi scrisă pentru Liesel, fata care citește alături de el în fiecare noapte. Max își inchipuie că boxează în fiecare seară cu führerul și va transforma asta într-o luptă la limita dintre imaginar și real. În acel beci, Max va vopsi paginile din Mein Kampf în alb, apoi va desena pe deasupra, într-o victorie simbolică, adevărurile sale.

Dar să începem cu obsesia noastră, a omenirii, pentru a susține crezuri și culte. Ne-am organizat, și continuăm să o facem, în tot felul de admirații față de vreun conducator care ne picură în urechi ceea ce vrem să auzim. Și apoi pornim la luptă în numele cuiva sau a ceva, că este vreun rege, că este vreo religie, socialism, nazism sau mai stiu eu ce. Și ajungem să ne măcelărim pentru idei pe care ori nu le înțelegem, ori ne sunt străine.

Nazismul a ajuns la un regim de teroare, sfârșind prin a-și spânzura proprii cetățeni care refuzau să mai lupte în primăvara lui 1945, dar la începuturile sale nu a tras nici un foc de armă. A pornit printr-un iureș de cuvinte, prin propagandă, prin a apela la insincte de bază și prin a capitaliza apoi slăbiciunile noastre omenești.

Hoțul de cărți este despre noi toți, puși în fața unor alegeri dificile. Evreii defilează prin micul oraș Molching, înlănțuiți și biciuiți, iar oamenii îi privesc cu dezgust, gândindu-se, uneori chiar cu voce tare, la faptul ca își merită soarta.

Cu excepția lui Hans Hubermann, papa. El și suspendă voluntar gândirea în acel moment, se apleacă, ia o bucată de pâine veche din căruciorul de zugrăvit pe care îl căra și o dă celui mai apropiat evreu din masa amorfă care se târa pe stradă. Nimic nu zugravește mai bine cuvintele Annei Frank din jurnalul sau celebru decât această faptă.

"În ciuda a tot ceea ce s-a întâmplat, eu încă mai cred că oamenii au inima bună.”

Biciuit la rândul său de torționari, Hans scapă cu greu, iar mulțimea îl cataloghează drept „iubitor de evrei”. Această mulțime îmi seamănă atât de evident cu cea care îi aplauda pe minerii dezlănțuiți care loveau la întâmplare manifestanții din București. Peste tot, suntem aceiași, orice nație am fi, oricâtă civilizație ne-ar sta, sau ne-ar lipsi, în spate. Când bruma de respect față de lege dispare, suntem aceleași ființe instinctuale.

Liesel este fata care va deveni hoț de cărți. Călătorește cu trenul împreună cu fratele său spre o familie, iar aceștia îi vor deveni parinți sociali. Fratele nu mai ajunge însă la destinație, va muri într-o gară oarecare.

Liesel ajunge la Hans și Rosa Hubermann. Ambii au o inimă mare, chiar dacă fiecare și-o manifesta în fel diferit. Papa va citi în fiecare noapte alături de ea din paginile unor cărți și vor ajunge, prin intermediul cuvintelor, să aibă o relație mai apropiata decât cea pe care o au mulți dintre părinți și copiii lor. Rosa este copleșită de grijile familiei, își impune părerea de cele mai multe ori cu forța și bătaia, dar în felul ei, o iubește la fel de mult.

Liesel ajunge să aibă o copilarie puțin mai fericită prin intermediul acestei familii adoptive, în ciuda greutăților vremii, în ciuda furtișagurilor de fructe din livezi. Copilăria este aceeași, chiar și în lagăr, vezi La Vita e Bella, dacă cineva are grija de tine.

După ce nevasta primarului, alături de care ajunsese să își petreacă mult timp citind cărți pe podeaua camerei înțesate de cărți, o anunță că nu va mai apela la serviciile mamei sale pentru spălarea rufelor, Liesel va deveni cu adevărat un hoț de cărți, vizitând pe ascuns casa și furând câte o carte. Cu acceptul tacit al soției primarului, vom afla mai târziu.

Liesel traiește o adevărată metamorfoză adolescentină, simțind primele fioruri de iubire pentru băiatul vecinilor, Rudy, sau de prietenie pentru Max, evreul pe care familia Hubermann ajunge să îl adăpostească în subsolul casei, Hans având o datorie mai veche de plătit, din celălalt razboi.

Razboiul iși macină sufletele mai departe, Hans și Alex Steiner, tatăl lui Rudy, sunt concentrați, deși au o vârstă destul de înaintată și familii cărora ar fi trebuit să le poarte de grijă. Iar bombele cad din cer, aducând teroarea în sufletul celor care fug în adăposturi.

Moartea, naratorul din Hoțul de cărți, vine și ia sufletele celor care au ajuns să fie doar o masă de manevră pe tabla unui joc sângeros, pe care omenirea îl joacă constant, fără să învețe nimic din ororile precedente.

Tot ea ne spune, în debutul cărții:

Uite un mic adevăr: Vei muri.”

Dar, până atunci, viața este despre lacrimile de lemn, o fată facută din întuneric, o carte de foc, niște ochi de argint. Iar oamenii supravieţuiesc cum pot. Unii chiar reușesc să meargă „pe o sârmă, spre soare”.