miercuri, 27 iulie 2016

Hituri celebre din epoca Showa

WTF?... vei zice și vei trece mai departe, în scroll nesfârșit al facebook-ului (deşi cuvintele hituri si celebre ţi-au atras atenţia o milisecundă...).

Te înțeleg. Ai inima deja închisă și asta nu tine de vârstă, ci de o anumită stare de spirit. Ești un fel de „mătușică”, chiar dacă ești copil, bărbat sau femeie, ai douăzeci sau cincizeci de ani.

Așa sunt și matuşicile din „hituri...”. Cu vârsta undeva peste treizeci de ani, angajate la companii sau corporații, scorțoase, unele divorțate, independente dar toate singure, se întâlnesc în clubul „Midori”, club care a luat ființă după prenumele lor.
Sunt şase și nu își spun decât banalități, atunci când se întâlnesc. Niciuna nu spune ceea ce gândește cu adevărat. Sunt deja fără viaţa, deși n-o știu. Au o inimă închisă și au rupt legătura între lumea lor interioară, între ceea ce simte fiecare în sinea sa și ceea ce transpune sau arată fiecare în lumea reală.

Ryū se amuză pe seama cititorului în „Hituri...”. Nu uită de el, îl ia în barca sa, dar îl ţine într-un colţ, ca pe tigrul bengalez, și îi cântă, hit după hit, deloc lălăit, chiar dacă face „karaoke” tot timpul. O spune chiar în nota autorului: „Nu cred ca m-am mai distrat atât de mult scriind ceva de la 69 încoace.”

Aflat în umbra lui Haruki, pentru mine Ryū nu era decât un alt Murakami care purta același nume cu cel pe care îl citisem cu mare plăcere atâția ani și care ma cufundase în adâncimea apelor liniștite, dar profunde.
Am dat de Ryū prima dată prin „Albastru nemărginit, aproape transparent”, ajuns în preajma mea din cauza culorii din titlu. Amuzant, nu?
„Hituri...” era singura carte care se mai găsea pe piață, acum în 2016. Păcat...
Şi mai ales păcat că lumea îi leagă pe cei doi Murakami după nume. O astfel de legătură te face sa îl dobori de pe soclul său pe Haruki, mereu abonat la candidaturi pentru premiul Nobel. Şi urât de T.O. Bobe cât se poate de tare...

Să ne întoarcem la carte, însă.
Şase tineri de o parte, tembeli – din cauza vârstei mai ales, teribiliști, dedicați distracției, caricaturizați prin pasiunea pentru karaoke și pentru costumele fanteziste pe care le poartă pe o plajă izolată, unde își susțin concertele. Aproape simpatici, ai zice, în moda filmelor cu pisici și câini pe care le vizualizăm tot timpul... Asta până când unul din ei, drogat și amețit de băutură, ia un cuțit și îl înfige în gâtul unei „matuşici”, aflată, din întâmplare, în calea sa și a erecției pe care nu și-o putea stăpâni.

În tradiția filmelor absurde, fără nicio logică a secvenţelor prin care încep să se înarmeze, cele două găști încep să se vâneze reciproc, cu mici pauze generate de faptele din trecutul lor şi care explică, în parte, isteria prezentă a personajelor. De la cuțit la pistol Tokarev, de la lansator de rachete până la „bomba atomică a săracului”, totul se înșira într-o comedie neagră a situațiilor
Fiecare capitol are un laitmotiv – un hit fredonat, în fundal. Ryu se amuză mai departe prin titlurile acestora și ar fi fără rost ca cineva sa înceapă să caute veridicitatea sau existenţa melodiilor în sine: „Cuțitul ruginit”, „Anotimpul iubirii”, „Iubește-mă pana la os” și tot aşa...
Aş paria că ele sunt reale.
Asa cum și conflictele între generații nu sunt deloc imaginare.

„Şase” este o cifră fără sens, fără semnificație, spune unul dintre personaje, imaginându-și celelalte cifre legate de numărul membrilor unor formaţii ca Beatles, Rolling Stones sau formații din cultura locală. O cultură pop, inspirată parcă din cea americană, aglomerată, înghesuită, până acolo încât acoperă cu totul realitatea.
Şi din şase-şase niponi mititei, nu mai rămâne aproape nimic până la final. Totul este dezrădăcinat: tinerii trăiesc departe de părinţi, independenți și apelează la aceștia doar când au nevoie de bani; matuşicile, la rândul lor, trăiesc fiecare în apartamentul ei și au pierdut aproape orice conexiune cu familia, cu excepția uneia dintre ele care începe, pe parcursul evenimentelor, sa se trezească din acest somn și sa aprecieze fiecare minut petrecut cu copilul său.

Stai în barca sa și îl privești cum râde tot timpul. Ryū nu ascunde asta niciun moment. Îți mai dă un brânci și te aruncă în apă, apoi îți aruncă un colac de salvare, cerându-ți să îi fi recunoscător pentru ceea ce a făcut pentru tine.

În faţa cuvintelor sale nu ai cum să nu te pleci din temelie, spunând „chapeau”:

„Ma gândeam într-o zi că aş fi vrut să schimb ceva, dar credeam că n-am altă soluție decât să aleg niște oameni plicticoși pentru romanul meu, când am văzut, pe o strada în Chofu, un tânăr mâhnit împingând din senin o femeie care tocmai ieșea de la cumpărături; aşa mi-a venit ideea pentru „Hituri celebre din epoca Showa”.”

luni, 11 iulie 2016

Cu ochii larg deschiși

Am tot stat sa ma gândesc la motivul pentru care Radu Paraschivescu a tradus titlul cărții „Keeping an eye open” în „Cu ochii larg deschiși”, până am ajuns la filmul lui Kubrik, în dualitatea lui „Eyes wide shut” (Cu ochii larg închiși).

Titlul original mi se pare mai plin de înțelesuri: în timp ce ațintești un ochi deschis spre artă (și unul la „slănină”, să zicem), totul pătrunde atât la nivelul vederii, cât și la un anumit nivel al minții. O spune chiar Barnes, în mod explicit:
"Când stau din nou în fața unui tablou familiar după câțiva ani, mă surprind adeseori murmurând în gând: „Da, firește”, „Bun”, „Așa e”, sau, uneori, „Acum încep să înțeleg”. [...] Aceste tablouri mi se adresează ochiului, inimii și minții, dar nu și acelei părți a minții mele care articulează."

Radu Paraschivescu este însă un traducător excelent și a preferat varianta celui care își leagă pleoapele de frunte cu ace de siguranță, astfel încât să nu piardă nimic din ceea ce îi trece prin fața ochilor.

Pentru un novice în ale picturii, ca mine, cartea a cărui subtitlu, adăugat de traducător, este „Eseuri despre artă”, reprezintă o adevărată incursiune în alimentarea cu cultură a lui Barnes, precum și despre efectul artei asupra sa. Părinții săi au fost profesori, în casa existau câteva picturi, iar mama sa primise un pian, pe vremea când era o „pianista tânără, capabilă și de viitor”. Dar micul Julian spune despre sine că era „un mic filistin sănătos, interesat de sport și de benzile desenate”. Foarte târziu a început să se uite la tablouri din proprie inițiativă. Atracția pentru artă și, în special către pictură, a crescut apoi constant, de-a lungul vieții sale. A scris constant despre pictori și picturile lor, în eseuri, majoritatea comandate de reviste și săptămânale. Poate singurul eseu inclus în aceasta carte scris din proprie inițiativă a fost despre Gericault și Pluta Meduzei, inclus inițial și în cartea sa „O istorie a lumii în zece și 1/2 capitole”, unde accentul este pus pe adevărul istoric care a stat la baza acestei picturi, un naufragiu terminat cu supraviețuirea a doar cincisprezece oameni pe o plută salvată după săptămâni întregi de teroare, disperare și canibalism.

Lectura eseurilor, deși stilul lui Barnes este alert și atractiv, este una care necesita răbdare și concentrare. Asa cum o liniște contemplativă te cuprinde în fața unui tablou, același sentiment l-am avut și citind fiecare eseu în parte. Spre deosebire de vizitarea unui muzeu, unde sute de exponate se înghesuie și trebuiesc vizitate în cele câteva ore plătite prin biletul de intrare, citirea cărții, capitol cu capitol, îți lasă timp de reflecție. De multe ori regretam că un eseu se termina și simțeam nevoia să îl iau de la capăt, parcurgând gândurile lui Barnes în noi înțelesuri.

Julian Barnes merge de cele mai multe ori dincolo de aparențe, atât în privința picturilor în sine, cât și în ceea ce privește viața autorilor, cei care le-au zugrăvit pe pânză sau pe hârtie. Tonul său este de regulă apreciativ – printre cuvinte se simte o mare admirație pe care a avut-o pentru pictorii pe care îi include în eseurile sale. Braque, cel aflat într-o competiție directă a ideilor și a curentului cubist cu Picasso, este poate cel mai bun exemplu în acest sens: „Braque era ca un castel pe vârf de deal pe care Picasso îl asedia fără încetare. Îl împresoară, îl bombardează, îl minează, îl asaltează – și de fiecare dată, după ce se risipește fumul, castelul e la fel de solid ca înainte.”

Eseu după eseu și perioadă după perioadă, „Cu ochii larg deschiși” a fost pentru mine o revelație, așa cum un critic scria despre Magritte si despre efectul pe care îl produc tablourile sale asupra noastră: ele induc „acea teamă respectuoasă pe care-o simți în prezența unei eclipse”.

Iar Julian Barnes are și momentul său de amuzament, în finalul cărții, permițându-și să se distreze pe seama generației de astăzi:

"Unii artiști tineri au încercat chiar și să picteze – cu o pensulă sau ceva asemănător, pe o suprafață plană sau ceva asemănător, cu vopsea sau ceva asemănător. Asta deși mulți dintre ei, simțindu-se poate nesiguri, au dat o mână de ajutor și și-au împodobit porțiunile pictate și mute cu cuvinte explicative. Dau peste criticul Andrew Graham-Dixon și discutăm despre acest reviriment ezitant. Dar nu crezi, sugerez eu, că e posibil ca o parte din tinerii ăștia să fi observat că forma asta de artă e deja practicată – de câteva secole, de fapt? Graham-Dixon chicotește în fața naivității mele: „A, pe ei trecutul n-are ce să-i învețe.”

Julian Barnes - Cu ochii larg deschiși - Eseuri despre artă, Nemira, 2016