Cu ochii larg deschiși

Am tot stat sa ma gândesc la motivul pentru care Radu Paraschivescu a tradus titlul cărții „Keeping an eye open” în „Cu ochii larg deschiși”, până am ajuns la filmul lui Kubrik, în dualitatea lui „Eyes wide shut” (Cu ochii larg închiși).

Titlul original mi se pare mai plin de înțelesuri: în timp ce ațintești un ochi deschis spre artă (și unul la „slănină”, să zicem), totul pătrunde atât la nivelul vederii, cât și la un anumit nivel al minții. O spune chiar Barnes, în mod explicit:

"Când stau din nou în fața unui tablou familiar după câțiva ani, mă surprind adeseori murmurând în gând: „Da, firește”, „Bun”, „Așa e”, sau, uneori, „Acum încep să înțeleg”. [...] Aceste tablouri mi se adresează ochiului, inimii și minții, dar nu și acelei părți a minții mele care articulează."

Radu Paraschivescu este însă un traducător excelent și a preferat varianta celui care își leagă pleoapele de frunte cu ace de siguranță, astfel încât să nu piardă nimic din ceea ce îi trece prin fața ochilor.

Pentru un novice în ale picturii, ca mine, cartea a cărui subtitlu, adăugat de traducător, este „Eseuri despre artă”, reprezintă o adevărată incursiune în alimentarea cu cultură a lui Barnes, precum și despre efectul artei asupra sa. Părinții săi au fost profesori, în casa existau câteva picturi, iar mama sa primise un pian, pe vremea când era o „pianista tânără, capabilă și de viitor”. Dar micul Julian spune despre sine că era „un mic filistin sănătos, interesat de sport și de benzile desenate”. Foarte târziu a început să se uite la tablouri din proprie inițiativă. Atracția pentru artă și, în special către pictură, a crescut apoi constant, de-a lungul vieții sale. A scris constant despre pictori și picturile lor, în eseuri, majoritatea comandate de reviste și săptămânale. Poate singurul eseu inclus în aceasta carte scris din proprie inițiativă a fost despre Gericault și Pluta Meduzei, inclus inițial și în cartea sa „O istorie a lumii în zece și 1/2 capitole”, unde accentul este pus pe adevărul istoric care a stat la baza acestei picturi, un naufragiu terminat cu supraviețuirea a doar cincisprezece oameni pe o plută salvată după săptămâni întregi de teroare, disperare și canibalism.

Lectura eseurilor, deși stilul lui Barnes este alert și atractiv, este una care necesita răbdare și concentrare. Asa cum o liniște contemplativă te cuprinde în fața unui tablou, același sentiment l-am avut și citind fiecare eseu în parte. Spre deosebire de vizitarea unui muzeu, unde sute de exponate se înghesuie și trebuiesc vizitate în cele câteva ore plătite prin biletul de intrare, citirea cărții, capitol cu capitol, îți lasă timp de reflecție. De multe ori regretam că un eseu se termina și simțeam nevoia să îl iau de la capăt, parcurgând gândurile lui Barnes în noi înțelesuri.

Julian Barnes merge de cele mai multe ori dincolo de aparențe, atât în privința picturilor în sine, cât și în ceea ce privește viața autorilor, cei care le-au zugrăvit pe pânză sau pe hârtie. Tonul său este de regulă apreciativ – printre cuvinte se simte o mare admirație pe care a avut-o pentru pictorii pe care îi include în eseurile sale. Braque, cel aflat într-o competiție directă a ideilor și a curentului cubist cu Picasso, este poate cel mai bun exemplu în acest sens: „Braque era ca un castel pe vârf de deal pe care Picasso îl asedia fără încetare. Îl împresoară, îl bombardează, îl minează, îl asaltează – și de fiecare dată, după ce se risipește fumul, castelul e la fel de solid ca înainte.”

Eseu după eseu și perioadă după perioadă, „Cu ochii larg deschiși” a fost pentru mine o revelație, așa cum un critic scria despre Magritte si despre efectul pe care îl produc tablourile sale asupra noastră: ele induc „acea teamă respectuoasă pe care-o simți în prezența unei eclipse”.

Iar Julian Barnes are și momentul său de amuzament, în finalul cărții, permițându-și să se distreze pe seama generației de astăzi:

"Unii artiști tineri au încercat chiar și să picteze – cu o pensulă sau ceva asemănător, pe o suprafață plană sau ceva asemănător, cu vopsea sau ceva asemănător. Asta deși mulți dintre ei, simțindu-se poate nesiguri, au dat o mână de ajutor și și-au împodobit porțiunile pictate și mute cu cuvinte explicative. Dau peste criticul Andrew Graham-Dixon și discutăm despre acest reviriment ezitant. Dar nu crezi, sugerez eu, că e posibil ca o parte din tinerii ăștia să fi observat că forma asta de artă e deja practicată – de câteva secole, de fapt? Graham-Dixon chicotește în fața naivității mele: „A, pe ei trecutul n-are ce să-i învețe.”

Julian Barnes - Cu ochii larg deschiși - Eseuri despre artă, Nemira, 2016