„Ce mai trece timpul...”

Auzi de atâtea ori această expresie.

Am folosit-o şi eu, simţind cum zboară timpul pe langă mine, acum este martie şi mă întreb cum au trecut primele luni de la începutul anului, pe nesimţite. Sau cum au trecut ultimii zece ani, de când m-am mutat.

De fapt propriile noastre gânduri fac ca timpul să treacă repede şi să simţim cum practic îl pierdem fară să îl valorificam. Parcă este o apă vie care ni se scurge printre degete, fară să reusim să ne potolim setea.

Ne gândim în permanenţă la ce am făcut ieri, la oamenii pe care i-am întâlnit, la sarcinile de la lucru pe care le-am facut bine sau mai puţin bine, ce am fi putut face mai mult sau mai puţin.

Ne gândim la ce o sa facem azi sau mâine, aceleaşi sarcini, trebuie să facem ceva anume, să cumpărăm, să plătim impozitul, să...

Alteori intrăm intr-o lume a fanteziilor: dacă s-ar fi întamplat asta, acum eram pe lună, poate o să câştig la loterie, simt ca azi o sa fiu călcat pe pantof, la cumpărături o sa uit să iau ceva... şi tot aşa.

O plasă de gânduri continuă in mintea noastră.

Suntem atat de puţin constienţi de aceste gânduri, de cascada lor, de existenta lor.

În dimineaţa asta am stat pur şi simplu şi am privit cerul. Am privit păsările în hârjoneala lor. Am privit norii cum se îndreaptă dintr-o parte în alta, în perspectiva unei furtuni. Am ascultat vântul care bate.

Am fost pur şi simplu. Şi atât. Încercand sa privesc doar armonia din jurul meu şi să îmi opresc şuvoiul de gânduri.

Nu este uşor să faci asta, ai nevoie de antrenament, dar conştientizarea plasei de gânduri şi atenţia asupra momentului respectiv te pot ajuta.

Mă trezesc de ceva vreme în jur de ora şase. În unele dimineţi reusesc să o fac mai deveme cu jumătate de oră, în altele mai tarziu.

Dar constant, am căpătat obiceiul să mă trezesc îaintea zorilor. Este linişte în jur.

Privesc în jurul meu, văd plasa de gânduri care începe să se ţeasă. Mă depărtez puţin de ea.

Încerc să capăt o atenţie conştientă.

Îmi acord momente în care doar sunt şi nimic altceva.

Şi, fără să simt că mă bucur de moment sau că acumulez ceva anume, parcă timpul capătă relativitate.