Full moon

Houston, we have a problem.

Nord, prin nord-vest

In cartea sa Focus, Daniel Goleman, povestind despre „busola interioara”, relateaza istoria unui bun prieten de-al sau din adolescenta care nu prea era preocupat cu invatatul, ba chiar era sa fie exmatriculat din scoala. Viata sa era petrecuta intre a citi romane SF si a mesteri la masinile sport, marea sa pasiune.
Cu o saptamana inainte de a absolvi liceul, a suferit un grav accident de circulatie, o masina a incercat sa il depaseasca in timp de vroia sa faca la stanga, fiind foarte aproape de a-si pierde viata.
Dupa recuperare, prietenul sau si-a descoperit, continuandu-si studiile, adevarata vocatie: regia de film.
S-a transferat la o scoala de film si, trecand prin mai multe etape, a realizat pelicule de scurt metraj bazate pe propriile scenarii, trecand insa prin experientele amare de a-i fi taiate la montaj de catre studio filmele sale, etc.
Apoi cu banii agonisiti din primele mici proiecte, a incercat sa realizeze ca independent un proiect ceva mai mare, incercand sa obtina finantare de la mai toate bancile. Refuzand cu buna stiinta sa continue munca cu ajutorul unor studiouri care ii impuneau anumite conditii, si-a pastrat controlul creativ in ciuda dificultatilor financiare.
In ultima clipa, un imprumut acordat de o banca a salvat intreg proiectul.

Am citit pe nerasuflate povestea, chiar daca mi se parea vag ca o stiu de undeva, Goleman pastrand pentru final dezvaluirea: filmul pe care l-a realizat prietenul sau era Razboiul Stelelor…

Am mai avut aceasta senzatie, ca cea generata de povestea lui George Lucas, si atunci cand am citit autobiografia lui Günter Grass, castigator al Nobelului pentru literatura in 1999 (un drum care a inceput cu participarea la al doilea razboi mondial ca soldat al armatei germane, luat prizonier de razboi al americanilor si trecand apoi prin dificila perioada de reconstructie a tarii).

Busola interioara poate fi orientata in mod natural spre acel Nord propriu si personal.
Mecanismul intern care orienteaza persoanele spre ceea ce le este menit sa faca reprezinta o diferenta intre viata traita cu adevarat si cea impotmolita in neimpliniri si regrete.

Insa nu toti avem aceasta orientare definita clar de felul nostru de a fi. Desi o avem intiparita in gene, nu toti o valorificam.

Daca te-ai tot intrebat pe parcursul articolelor precedente de ce punem accent pe meditatie, la urma urmei neavand un rezultat direct, palpabil, aici poti intui si un alt raspuns.

Aducandu-te in clipa prezentului si focalizandu-ti atentia, te conectezi de fapt cu semnalele interioare pe care le ignori in mod obisnuit.

Desi nu iti dai seama, in primul moment, care este calea ta (in sensul de descoperire a vocatiei) – acest prim pas al lui „nu stiu” fiind unul in directia corecta – in final vei ajunge sa armonizezi intr-un fel sau altul acul busolei care se invarte necontrolat.

„Nordul” tau va aparea ca o directie mai clara, cum spunea si Steve Jobs, urmand „ce vă spune inima si intuitia”, ascultand vocea interioara si reducand la tacere celelalte voci care te perturba din jur (fie ca sunt ale altor persoane, fie ca sunt distractiile obisnuite).

Viata noastra este plina de parerile celorlalti, preluate de la televizor, din comunitate sau din presa de pe internet; ne plangem asemenea lor, ne comportam precum vedem in jur; suntem insa pe frecvente straine noua.
In loc de toate acestea, poti creea conditiile ca vocea ta interioara sa se auda cu claritate; este posibil sa o auzi atunci cand te astepti mai putin: in cursul unei plimbari prin parc sau atunci cand admiri un apus de soare, cand sfarsesti o scurta sedinta de meditatie sau dimineata devreme, in primul gand care se formeaza cu claritate.

Trebuie sa cauti directia potrivita, chiar daca acest proces de cautare nu este simplu. Sau cum spune titlul filmului, North by Northwest.

Sursa imaginii: pixabay.com

Despre Cale

Acum cateva zile, am vazut pe un site de socializare un desen naiv, dar interesant, al unui coleg, desen care mi-a placut atat prin simplitatea lui cat si prin revelarea neasteptata legata de autor.

Nestiind despre inclinatiile sale artistice si avand contact doar cu aria tehnica a jobului sau, i-am trimis un scurt mesaj despre acest lucru.

Am primit imediat un raspuns:

„I didn’t chose this job life, this job life chose me”.

Mentionam intr-un articol precedent despre Cale, cu majuscula.

Meditatia este un mijloc simplu de conectare cu sine.

Focusul pe respiratie ne ajuta.

Exista insa si un pericol: putem ramane blocati in aceasta atmosfera simpla a linistii.

La primul semn de furtuna al vietii, la prima clatinare, echilibrul fragil se poate rupe oricand.

Valurile vietii pot sa fie atat de puternice incat ne pot surprinde prin forta lor, dar mai ales prin faptul ca suntem nepregatiti in fata lor. Desi credeam contrariul.

Un pas inainte este acela de a invata sa inoti in mijlocul acelor valuri puternice, de a le stapani si de a le folosi energia.

Suntem impovarati de o cale pe care o vedem din obligatia statutului social si tot ce inseamna el: locuinta, job, familie, masina, oamenii din jurul nostru, etc.

Trebuie sa avansam in cariera, trebuie sa ne cumparam o locuinta mai mare, trebuie sa castigam mai mult, trebuie sa ne petrecem vacantele intr-o destinatie cat mai exotica.

Insa toate acestea, acumulate, ne blocheaza in evolutia noastra.

Sa prespunem ca admitem ca nu stim de fapt care este Calea noastra.

Scapati de aceasta constrangere, suntem mai deschisi sa ne ascultam pe noi insine, sa ascultam acea voce interioara care isi face simtita prezenta, la inceput foarte timid si deloc clara, dar apoi din ce in ce mai pregnanta.

O buna modalitate este aceea de a te intreba constant: „Imi place ceea ce fac?” Dimineata, in primele clipe dupa ce te-ai trezit, este un moment potrivit pentru aceasta intrebare.

Poate raspunsul nu este un clar „da” sau „nu”, poate exista doar momente disparate in zi cand faci cu placere ceva anume, cand intri in acea curgere creativa, cand timpul nu mai conteaza.

Noi, oamenii, am stiut sa creem din stravechi timpuri imagini sugestive despre cautarea Caii.

Amintiti-va de basmul „Praslea cel voinic si merele de aur”.

Fratii cei mari incearca sa gaseasca hotul de mere: fiecare a mers pana la un anumit punct pentru ca era sigur de calea pe care trebuie sa o urmeze, dar esueaza.

Doar fratele cel mic, intr-o mare sfiala si chiar cu frica la inceput, nestiind incotro sa se indrepte, infrunta zmeul in lupta dreapta, se baga ucenic la argintar si dupa ce fu recunoscut de imparat ca salvator al merelor de aur, porni in imparatia sa (pe o cale proprie).

De fapt si fratii cei mari, si praslea si zmeul, toti sunt fatete diferite care salasuiesc in interiorul nostru, al fiecaruia.

Contemplarea caii proprii nu este un proces bine determinat, nu are anumiti pasi stricti.

De fapt nici nu ar trebui sa ne propunem o cale anume.

Prin a ramane deschisi si prin a va pune permanent doar intrebarea despre existenta caii, ascultand atent, cunoscandu-te cu adevarat si cu sinceritate, experimentand limitele proprii, Calea care este apropiata felului tau de a fi se va arata de la sine.

Sa iti spui „nu stiu” te va ajuta mai mult in descoperirea caii proprii decat sa fii convins de o cale anume.

Obiceiuri bune, oferta speciala

Pare atat de simplu sa meditezi.

Trebuie doar sa te concentrezi pe respiratie, inchizand ochii sau doar pierzand focusul privirii.

Si astfel sa te aduci in momentul prezent...

Daca ati incercat sa faceti acest lucru si v-ati intrebat daca sunteti singura persoana din lume care nu reuseste sa aiba acest talent, simplu dupa cum am zis, atunci va veti intreba de ce nu functioneaza simplitatea in ceea ce va priveste.

Ei bine... nimic nu este in neregula.

Natura mintii, intrinseca, este aceea de a fi invadata de ganduri.

Zeci de ani de „antrenament” au dus aici, plasa de ganduri se formeaza de la primele clipe ale diminetii, cand deschidem ochii si pana seara tarziu, cand incercam sa adormim.

Vestea buna este ca orice invat are si dezvatul sau.

Vestea si mai buna este ca nu va fi usor sa facem asta (dincolo de paradoxul formularii).

Oricand ai un moment liber sau oricand devii constient ca ancora atentiei te trage pe parcursul zilei spre concentrarea pe respiratie si observi astfel cascada gandurilor, este bine sa ne acordam cu noi insine prin meditatie.

Insa totul pleaca de la a-ti face un obicei.

A avea un obicei nou necesita un efort voluntar si presupune un angajament interior de neoprit.

Un obicei nou il poti porni oricand, dar cel mai bun moment pentru a-l aplica este dimineata devreme.

Simplul fapt de a-ti face un obicei in a te scula mai de dimineata si de a medita in linistea data de faptul ca inca nu s-a trezit nimeni altcineva in jurul tau, va fi de mare ajutor.

Spre deosebire de scopuri sau planuri, obiceiurile – bune – sunt cele care te vor ajuta sa iti schimbi perceptia, sa iti „cureti” sinapsele.

Totul incepe cu o decizie: o luna de zile, incepand de maine sau chiar de astazi, adopti obiceiul de a te scula devreme.

Daca ti-e greu sa o faci, te simti obosit, neincrezator si crezi ca o ora suplimentara de somn iti va fi benefica, fa atunci cativa pasi simpli:

1. Mergi la culcare mai devreme – daca ti-e greu si nu poti sa adormi imediat, incepi macar prin a reduc turatia seara, inchide laptopul, televizorul si citeste cateva pagini de carte

2. Nu iti face nici un fel de asteptari directe – meditatia nu te va ajuta sa te simti intr-un fel anume – sa fii mai bun, mai atent, sa te concentrezi mai bine, sa ai o sanatate mai buna, etc.
   Meditatia te va ajuta intr-un fel mai subtil, indirect; asteptarile mari pe care le-ai putea avea de la meditatie te vor duce dupa cateva saptamani intr-o bucla a plictiselii, a dezamagirii si in curand te vei opri.
3. Daca ar fi sa platesti o amenda foarte mare, sa zicem cateva mii de lei, pentru ca nu ai respectat acest obicei, ar fi acest angajament de urmat neabatut?
4. In acest inceput, imagineaza-ti ca obiceiul iti va deveni atat de apropiat incat peste o luna te vei intreba de ce ai pierdut atat timp pana la a-l adopta; ti se va parea chiar imposibil sa renunti la el.
5. Intreaba-te care este Calea (observa majuscula) apropiata de ceea ce te caracterizeaza cu adevarat in momentele in care faci ceva doar cu pasiune si fara nici un scop material. Majoritatea dintre noi suntem siguri ca avem o cale definita – sa avansam in job, sa castigam mai multi bani, sa facem marketing sau programare sau vanzari, etc. Suntem insa coplesiti de sarcinile de lucru, de program, de oboseala. Am vrea sa facem altceva si intram intr-un joc al fanteziilor despre schimbarea jobului, a locuintei, etc.

In momentul in care insa recunosti ca nu stii care este aceasta cale si ca aceasta cale trebuie cautata undeva mai aproape de inima ta, ai facut un mare pas inainte.

„Oriunde vrei sa mergi, esti deja acolo”

La inceputul primaverii, mi-am facut intotdeauna planuri pentru vara.

Unde o sa ajung intr-o excursie, ce imi propun sa fac acolo, odata ajuns, etc. Uneori uit ca vacanta nu mai este atat de mare si ca de fapt visez cu ochii deschisi.

Site-urile de socializare, targurile de vacanta, oamenii din jurul nostru, toti si toate sunt pline de vise si de „early bookings”.

Ne incadram in curentul asta, pentru ca ni se pare grozav, cool, sa ne dorim sa vizitam cat mai mult si, la urma urmei, este minunat sa ai experientele pe care ti le ofera alte parti ale lumii.

Uitam insa ca tot acest curent, toate aceste dorinte, ne indeparteaza de momentul prezent si de ceea ce ne ofera el. Traim doar in viitor, sau cu amintirea unor clipe trecute. Si cand plecam intr-o excursie mai lunga, de cateva zile, de multe ori traim o zi cu gandul la viitoarea zi si la ce vom vedea atunci.

Am fost acum cativa ani intr-o excursie de 10 zile in Elvetia. Planurile erau multe si facute cu mult timp inainte, revizuite continuu, cu zeci de ore de cautare pe internet si Google Earth.

Eram gazduiti intr-o vila cocotata la cateva sute de metri deasupra lacului Thun, aproape de Interlaken, iar din apropiere zaream uneori si celalalt mare lac al zonei, Brienz. Vis-a-vis, aveam in fata piramida (la propriu) a muntelui Niesen, iar mai in spate un intreg lant de varfuri dominat de tripleta spectaculoasa Eiger – Monch – Jungfrau.

Ne planificasem sa vizitam in fiecare zi ba un varf, ba un orasel, intreaga perioada era atat de aglomerata, incat, asa cum se va fi si dovedit la intoarcere, n-am fi reusit sa acoperim tot ce ne-am propus.

Intr-una din zile insa, am decis sa nu mai respectam nici un plan, nici o lista si am plecat pe unul din numeroasele drumuri care strabateau regiunea, intr-o plimbare cu bicicletele. Era una din zilele in care ne propusesem doar o hoinareala fara tinta pe dealuri si munti. Dupa cateva urcusuri abrupte, am zarit un palc de nori amenintatori care s-a transformat rapid intr-o amenintare in toata regula pentru intreaga zona

Am pornit rapid la vale inapoi spre vila in care eram gazduiti si am reusit sa parcam bicicletele in garajul de la parter cu cateva clipe inainte de a se porni potopul.

De la balconul camerei am avut o priveliste fantastica a unei furtuni rapide de iunie care trecea peste intreg lantul muntos din fata noastra.

O patura de nori negri a strabatut rapid peisajul de la vest la est, intr-o linie paralela cu directia lacurilor.

Si, dupa ce negura s-a rispit, in bataia soarelui care a aparut, picaturi de ploaie pareau aurii pe fundalul intunecat al brazilor, si un curcubeu dublu a aparut pe fundalul norilor cenusii care isi indreptau puterea spre alta zona a muntilor, mai indepartata de noi.

Oricate planuri ne-am fi facut de-a lungul acelor zile, oricat de incantat am fost la peste cei 3500 de metri ai Jungfraujoch-ului, nimic nu s-a comparat cu emotia spontana a acelor cincisprezece minute de spectacol de lumini si sunete, de la violenta fulgerelor la blandetea soarelui reaparut, la rapaitul ploii care se stingea incet-incet si la cantecul pasarilor care se facea reauzit cu bucurie, la calmul care se reinstala firesc, natural.

Si toate astea fara sa strabatem nicio distanta, la figurat (...nu iau in considerare, bineinteles, distanta strabatuta de acasa pana acolo).

Sau cum spune Jon Kabat-Zinn - „Oriunde vrei sa mergi, acolo esti deja”.

Revenind la ideea de a-ti planifica ceea ce faci, uneori, cele mai neasteptate evenimente se petrec in afara planurilor. Nu detinem controlul; sau daca ni se pare ca o facem, este temporar si iluzoriu.

Am putea sa ne aducem in lista noastra de dorinte si lucruri pline de inteles pentru ceea ce facem zi de zi si pentru ceea ce suntem.

Alaturi de unele evenimente extraordinare pe care ni le propunem (sa parcurg cu bicicleta 500km in doua zile, sa sar cu parasuta, sa citesc 100 de carti anul asta – desi nu este nimic rau in asta...) am putea sa ne propunem si lucruri care par firesti si normale in viata de zi cu zi, dar care ne aduc mai mult inteles in existenta.

Cati dintre noi avem sansa sa muncim cu placere si rezultatele muncii noastre sa le privim cu drag la sfarsitul zilei?

Sau cand inchidem ochii seara si asteptam un somn odihnitor, cati ne bucuram ca am petrecut o seara in familie doar ascultand glasurile celor dragi si contribuind cu prezenta noastra activa la atmosfera placuta?

Sau pe scurt, atunci cand tragem obloanele zilei, simtim o satisfactie deplina pentru felul in care ne-am petrecut ziua, fara sa ne-o fi planificat in nici un fel, doar lasand-o sa treaca firesc si, astfel, sa ne simtim cu adevarat impliniti? (si nu doar prin exemplele de mai sus, poti sa te simti implinit intr-o infinitate de alte moduri... sa zicem ca redescoperi bossonul Higgs...)

Acesta ar fi cateva exemple bune de adaugat pe lista de planuri.

Alaturi de planurile de excursii pana la capatul lumii, la care nu avem, si nici nu trebuie, sa renuntam.

Atata doar ca dam un inteles mai profund acestei insiruiri de momente care reprezinta, in fapt, viata noastra.

Less is more

Vrem să aducem ceva în plus în momentul prezent, întotdeauna.

Simțim un impuls în a strecura un telefon în plus, în a face ceva anume suplimentar.

Ne aducem la masă telefonul, tableta, laptopul, radioul merge, ba uneori avem și tv in bucătărie.

Și dacă reușim să ne rupem de eletronice, stăm cu ochii lipiți de etichetele de pe pungi care ne spun compoziția a ceea ce mâncăm sau ne aducem un ziar.

Iar mintea ne este frământată tot timpul de gânduri și, subliminal, ne dorim sa achiziționăm ceva.

De cele mai multe ori în plus fața de necesitățile noastre curente.

O rochie noua, un gadget nou.

Seara, ciclul continuă. De cele mai multe ori ne culcăm mai târziu (și din ce în ce mai târziu) pierzând timpul în aceleași site-uri și în aceleași programe tv, în loc să mergem mai devreme la culcare. A doua zi ne simțim obosiți și epuizați dimineața, când, de asemenea, ne ducem din ce în ce mai târziu la job; firmele permit acest program flexibil, din motive de motivație mai curând (doar că angajații ajung nu mai devreme, ci din ce în ce mai târziu).

Pierdem din vedere faptul că de cele mai multe ori avem tot ceea ce ne trebuie.

Ba chiar mai mult decât atât.

Dulapurile ne sunt pline de haine pe care fie le purtăm foarte rar, fie niciodată.

Avem câteva haine favorite, pe care le purtăm în majoritatea timpului.

Restul ajung undeva pe rafturi in spate și vor fi donate peste mulți, mulți ani.

Primesc zilnic oferte pe mail de la majoritatea magazinelor online de la care am cumpărat ceva în trecut.

Pierd timp de multe ori aruncându-mi un ochi peste ele si făcând calcule.

De fapt pierd ceea ce există în momentul respectiv în jurul meu.

Soarele care se înaltă dinspre est și jocul de lumini de pe masă.

Conversația cu familia.

Gustul și savoarea a ceea ce mâncam la micul dejun.

Aromele și mirosurile de lapte, cafea, pâine prăjită, ceai sau orice altceva pregăteam în momentul respectiv.

A rămâne ancorat în acel prezent poate fi un moment magic.

Seara, în loc sa ne gândim la ce avem de facut la job a doua zi sau la ce vom cumpăra, poți să iți acorzi o clipă ție însuți, să citești o carte, să faci o plimbare sau... chiar să nu faci nimic pur și simplu.

Simplitatea și relaxarea nu sunt un lux.

Sunt un act de echilibru în cadrul acestei lumi agitate, din care nu ai scăpare – nimeni nu se poate retrage pustnic sau într-o pădure doar să admire copacii – dar momentele de atenție și simplitate din cadrul vieții te pot ajuta să privești într-o altă perspectivă.

Simplitatea iți poate aduce o libertate pe care singur nu o simțeai atunci când faceai calcule intense despre cum să controlezi totul mai bine.

A avea mai puțin, atunci când o faci voluntar, reprezintă de fapt a avea mai mult.

Ori mai sintetic și mai simplificat: less is more.

Stay calm and keep...

Un rechin nu doarme niciodată – sau, mă rog, așa se spune. 

Cu siguranța are clipe când măcar schimbă canalul...

Cam așa suntem și noi.

Simți tot timpul că ai ceva de făcut. De aici începe să se țeasă plasa de gânduri, iar acestea te duc într-o lume în care pur și simplu nu mai ești tu însuți.

Prin filme, cărți, vezi scriitori, dansatori, pictori, artiști (odat'

l-am văzut și pe Hugh Jackman în rol de programator...) intrați în transă. Scriu, dansează, programează într-un flux de idei și de creativitate. Pentru ei nu mai există lumea dinprejur, necesități materiale sau răsplata pentru ceea ce fac.

În realitate nu i-am văzut niciodată.

Și asta pentru că această stare este de cele mai multe ori solitară.

Pur și simplu au lăsat lucrurile să fie ceea ce sunt, permițându-le să se desfășoare în felul lor. Pe undeva, simți că nu depun vreun efort în ceea ce fac, că sunt într-un moment de grație.

Nimic nu este forțat în ceea ce fac.

Și totul a pornit doar de la alegerea lor de a lăsa lucrurile doar să se desfăsoare de la sine.

Paradoxal, este un efort imens în a face asta. Altfel, am fi o lume de oameni creativi și care își valorifică la maxim potențialul lor, dacă lucrurile ar fi la îndemâna oricui.

Și, din păcate, nu este așa.

Efortul constă în a te împotrivi faptului că trebuie să faci ceva anume.

De multe ori am ceva de facut: un proiect, o sarcină, o cerință; uneori este atât de detaliată și de exactă, că n-ar lăsa loc de îndoieli. Atunci pare însă că sarcina aceea devine mai greu de îndeplinit. Când mai ai și un termen limită foarte scurt, iar presiunea este mare... nimic parcă nu mai iese.

Canoanele și marjele, regulile care nu pot fi încălcate, te îngrădesc, îți reprimă creativitatea.

Acțiunea de a lasa lucrurile să curgă de la sine are nevoie de spațiu, de relaxare; un loc în care să respiri liniștit și, uneori, să nu faci nimic special.

Apoi, după ce canalele de creativitate se destupă de la sine, fără să ai așteptări, răsplata vine de la sine.

Există studii care s-au ocupat de ceea ce ii motivează pe oameni în realizarea sarcinilor de lucru, concentrate în jurul unor grupuri.

S-a constatat că atunci când activitatea presupune creativitate, cu cât sunt mai stimulate material prin rasplată, cu atât grupurile respective eșuează mai tare (este totodată adevărat și că stimularea functionează bine pentru sarcini repetitive, simple).

Dar pentru sarcini care necesită gândire de tip „out-of-the-box”, alte principii stau la baza unor rezultate care să depaşească aşteptările.

Lasă lucrurile, de aceea, să se desfăşoare de la sine. Nu le forţa. Mai mulţi bani, mai multe proiecte, mai multă muncă... pot avea rezultate contrare uneori.

Acceptă ceea ce este, nu iţi face prea multe planuri.

Vei deveni mai creativ şi te vei simţi mai împlinit atunci când doar permiţi lucrurilor să se întâmple şi nimic mai mult.

„Ce mai trece timpul...”

Auzi de atâtea ori această expresie.

Am folosit-o şi eu, simţind cum zboară timpul pe langă mine, acum este martie şi mă întreb cum au trecut primele luni de la începutul anului, pe nesimţite. Sau cum au trecut ultimii zece ani, de când m-am mutat.

De fapt propriile noastre gânduri fac ca timpul să treacă repede şi să simţim cum practic îl pierdem fară să îl valorificam. Parcă este o apă vie care ni se scurge printre degete, fară să reusim să ne potolim setea.

Ne gândim în permanenţă la ce am făcut ieri, la oamenii pe care i-am întâlnit, la sarcinile de la lucru pe care le-am facut bine sau mai puţin bine, ce am fi putut face mai mult sau mai puţin.

Ne gândim la ce o sa facem azi sau mâine, aceleaşi sarcini, trebuie să facem ceva anume, să cumpărăm, să plătim impozitul, să...

Alteori intrăm intr-o lume a fanteziilor: dacă s-ar fi întamplat asta, acum eram pe lună, poate o să câştig la loterie, simt ca azi o sa fiu călcat pe pantof, la cumpărături o sa uit să iau ceva... şi tot aşa.

O plasă de gânduri continuă in mintea noastră.

Suntem atat de puţin constienţi de aceste gânduri, de cascada lor, de existenta lor.

În dimineaţa asta am stat pur şi simplu şi am privit cerul. Am privit păsările în hârjoneala lor. Am privit norii cum se îndreaptă dintr-o parte în alta, în perspectiva unei furtuni. Am ascultat vântul care bate.

Am fost pur şi simplu. Şi atât. Încercand sa privesc doar armonia din jurul meu şi să îmi opresc şuvoiul de gânduri.

Nu este uşor să faci asta, ai nevoie de antrenament, dar conştientizarea plasei de gânduri şi atenţia asupra momentului respectiv te pot ajuta.

Mă trezesc de ceva vreme în jur de ora şase. În unele dimineţi reusesc să o fac mai deveme cu jumătate de oră, în altele mai tarziu.

Dar constant, am căpătat obiceiul să mă trezesc îaintea zorilor. Este linişte în jur.

Privesc în jurul meu, văd plasa de gânduri care începe să se ţeasă. Mă depărtez puţin de ea.

Încerc să capăt o atenţie conştientă.

Îmi acord momente în care doar sunt şi nimic altceva.

Şi, fără să simt că mă bucur de moment sau că acumulez ceva anume, parcă timpul capătă relativitate.

"Adevărata Cronică a Familiei Torrance"

"Din când în când - fie atunci când eram la duș, sau mă uitam la televizor, sau făceam un drum mai lung pe autostrada - mă pomeneam încercând să calculez vârsta actuală a lui Danny Torrance și întrebându-mă pe unde o mai fi."

Stephen King a scris Shinning fiind, ceea ce numește el, alcoolicul bine intenționat.
Și a ajuns, scriind Doctor Sleep, să se identifice cu Dan.

Ca și personajul său, a avut vremuri mai rele cu cărti scrise (fain) în perioada înecata de alcool și vremuri-carți scrise (lucid) în perioada de abstinența.
Cu mențiunea că luciditatea a învins, într-un happy-end.

Danny Torrance  a urmat karma tatălui său. Cu toată suferința adusă de acesta (ruperea mâinii când era mic, perioada trăită la hotelul Overlook culminată cu urmăririle de groază pe holurile acestuia din final, explozia boilerului și a hotelului în sine), a mers pe același drum al alcoolicului, calea considerată ușoară de unii, dar prin care el încerca să iși ascundă demonii stralucirii sale în cutii bine organizate pe rafturile minții.
Blestemul vieții sale, stralucirea, se va transforma în final în har.
Nimic mai adevărat, este ceea ce a simțit și King trecând prin programul AA.

King rememorează în debutul cărții perioada Shinning, îl aduce pe Dick Halloran, cel mai bun prieten al lui Danny, să iși povestească la rândul său copilaria și dualitatea stralucirii.
Face astfel o legatură care aduce atât cititorul lui Shinning cât și pe cel care a lecturează Doctor Sleep fară să fi citit sau măcar să fi văzut filmul lui Kubrik, în atmosfera și copilaria lui Danny (mama iubitoare, apoi bolnavă, amintirea copleşitoare a tatălui, fantomele hotelului pe care reușește să le domine cu ajutorul unui cadou primit din partea lui Dick).

Danny devine Dan mai apoi.
Lucrează ca infirmier și darul său îl aduce în postura de a acorda ajutor bolnavilor în ultimele clipe de viață în a trece "dincolo"; destin logic, oarecum.
Mai cu ajutorul unui motan care intra în camera bolnavului când acestuia i se apropia sfârşitul, mai cu ajutorul viziunii sale (Dan zăreşte muşte imaginare pe faţa celui care se apropie de trecere), el reuşeşte să le fie alături şi să îi elibereze de temeri.

King reuşeşte să îi creeze o cale de izbăvire pe mai multe planuri. Îi aduce o hoardă de supraoameni care se hrănesc cu... stralucire, îi creează un personaj în pragul adolescenţei, o fetiţă a carei stralucire este extrem de puternică şi alături de care ajunge să lupte, clasic, binele împotriva răului.

Dar planul cel mai important al cărţii este cel împletit cu destinul propriu al lui King: lupta împotriva alcoolului.
Dan şi Stephen, unul şi acelaşi, trec prin toate etapele unui proces de transformare (şi totodată de transcendenţă) - negare, renunţare, implorarea ajutorului, întâi intern, apoi divin şi, în final, extern.
Numai interconectat cu oamenii din jurul său reuşeşte să izbăvească.
El nu este un erou Marvel care, de unul singur, luptă împotriva răului (absolut, de cele mai multe ori).
Ci este parte a unei echipe formate din oamenii pe care îi întalneşte; interconectat cu aceştia, ajunge să înţeleagă că vine de undeva şi că doar prin schimbare poate progresa. Înţelege cine este şi, mai ales, cine va deveni.

Dan se remodelează pe sine însuşi.
În loc sa rămană prizonierul a ceea ce era - o figură alcoolică care fugea din oraş în oraş nu pentru o altă slujbă (toate erau similare şi sfârşeau identic) ci pentru a fugi de sine insuşi - reuşeşte să aibă o experienţă spirituală care ii remodelează - ai zice ca la propriu - ordinea atomilor care îl compun.

Stephen King reuşeşte, prin Doctor Sleep, să depaşească moda "continuărilor".
Te laşi abandonat în dificultaţile drumului, dar aventura este reprezentată mai ales de urcarea muntelui, şi nu de faptul că ai ajuns în vârful lui.

În final, King, prin cuvântul autorului, descrie într-o frază banală, adevarata tragedie care stă întotdeauna în astfel de familii: "Fiul meu Owen [...] a insistat să-l descriu pe Dan cum ajunge la ceea ce alcoolicii numesc "limita de jos" a existenţei sale".

Tsukuru Tazaki cel fara de culoare si anii sai de pelerinaj

Stii sentimentul pe care il ai intr-o zi insorita, dupa o lunga perioada de ceata si ploaie, in care soarele nu s-a zarit nici macar reflectat de lumina lunii, dar care straluceste intr-o dimineata senina cu cer albastru?
Sentiment pe care il ai atunci cand te simti bine.
Poti sa il ai si cand ploua, cand te trezesti binedispus fara motiv sau cand speli vasele sau cand pur si simplu faci ceea ce iti place sau ceea ce te defineste.

Cam acest sentiment il am de fiecare data cand ma cufund intr-o carte (noua) a lui Murakami (recent am avut acelasi sentiment insa si recitind o carte parcursa deja acum cativa ani).

Tsukuru ... a aparut si in limba romana cu ocazia Gaudeamsului de la sfarsitul lui noiembrie.

Desi unora li se par doar relatari obiective, fara emotie, romanele lui Murakami mie mi se potrivesc manusa.
Personajele sunt in cautarea a ceva, fie ascuns in adancul fiintei lor, fie in trecutul indepartat. Sfarsesc mai mereu in a se intorce spre abisul pe care il banuiau ca spre un happy-end nonconformist.

Nici Tsukuri Tazaki nu face exceptie.

Rosu. Albastru. Dalba. Neagra. Sunt numele celor patru prieteni.
Si Tsukuru, cel fara de culoare in nume, fapt care il urmareste de-a lungul vietii sale.

Cei cinci formau laturile unui pentagon perfect in liceu si in primii doi ani de facultate, netulburat in geometria sa regulata.
Pana cand intr-o zi in care Tsukuru se pomeneste azvarlit in afara acestui "rai" personal fara nici o explicatie; nici unul dintre amicii sai nu doreste sa il mai vada sau sa mai comunice cu el.

Intreaga povestire se incheaga peste ani si ani, cu un Tsukuru matur, in jurul descoperirii motivelor excluderii. Parand blocat (si fara de culoare) porneste in cautarea prietenilor.
Fiecare intalnire are farmecul ei. Depanand amintiri sau afland lucruri nestiute, primeste o pensula de culoare de la fiecare dintre ei.
In final, Tsukuru a reusit sa-si pixelizeze colorat axa timpului, nu numai in trecut, dar si in perspectiva relatiei pe care si-o doreste; stie dintr-o data ca lumea nu are doar nuante de gri.

De cele mai multe ori Murakami este oglinda fidela a societatii nipone, cu insingurarile ei in mijlocul milioanelor de oameni care traverseaza in fiecare zi gara Shinjuku.
Tsukuru isi reprima emotiile, mai putin pe cele din subconstient si din visele sale, asa cum face oricare alt personaj al lui Murakami. Inoata si spala vasele in acelasi ritm mecanic care il linisteste si il poarte dincolo de de nemultumirile vietii sale si nu transcede ceea ce este si, mai ales, ceea ce l-a format.

Cartea asta insa nu are ca subiect emotia (nici una din celelalte carti ale sale nu are acest subiect).
Este construita in jurul intoarcerii sale inspre punctul care i-a impartit viata in doua parti distincte si care a creat doi oameni diferiti.

De aici, fiecare din noi isi poate gasi in trecut un moment de rescruce in viata. Pornind pe o cale, vom ajunge diferiti si totodata aceeasi la finalul oricarui drum parcurs.