Strafulgererari ale masinilor ce trec in viteza, zgomotele monotone sau stridente ale vocilor, priviri incruntate, telefoane care suna si nu spun nimic...
Stau la un birou intr-o cladire de beton si sticla.
Nu stiu carei lumini sa ii dau credit pentru durerea de cap: celei directe ce se strecoara printr-o fanta creata intre jaluzele, reflexiei din cladirea vecina sau neoanelor ce se aprind si se sting cu o frecventa potrivita doar unei lumi devenita, parca, virtuala prin artificialitate.
Lipseste ceva. Un vers alb, o insiruire de senzatii, o poveste bine ticluita, o pagina plina de umor...
Cand scrii, scrii pentru tine. Apoi pentru cititorul ideal (exista o mare distanta in timp intre cele doua momente...)
Niciodata insa pentru critica, pentru 'beta readers' sau pentru a ajunge la iluminare.
Lumina bate suficient catre mine...
Apoi deschizi usa larg.
Scrisul este ca o exorcizare. Odata pusi pe hartie, acesti demoni nu se dovedesc decat litere inofensive, marunte. O baza a piramidei.
Apoi scrisul ar putea fi, la nivelul urmator, ordinea interioara, spaima anxietatii, fagasul pe care lucrurile trec spre vale fluent fara sa se opreasca intr-o sfasiere de gheara.
Mai sus, implinirea unui rost, a perfectionarii. Prin exercitiu, prin lectura, prin cucerirea fiecarui milimetru spre un abis fara de fund.
Nu exista o cutie a povestilor, un loc sacru unde le gasesti, un rezervor. Esti dator doar sa recunosti fiecare idee (citat aproximativ din Stephen King).
As completa eu ca ideea este importanta, dar primordial este sa o rotunjesti, sa ii dai forma. Idei sunt destule. Bune, slabe, nu are importanta.