Mi-l
aduc aminte pe T.O. Bobe afirmând cât de mult îl urăște pe
Haruki Murakami de fiecare dată când se apropie acordarea premiilor
Nobel pentru literatură, atunci când lumea începe să-și dea cu
părerea despre posibilii câștigători și când vezi liste de pe
la casele de pariuri cu șansele candidaților. Apare și Mircea
Cărtărescu pe acea listă și mai citim un interviu în care se
roagă de academie să nu îl voteze...
Bineînțeles,
ăia au altă treabă, doar sunt suedezi, adică de pe altă planetă
și vin cu vreo Svetlană. Sau după o mare mahmureală aleg o pisică
de pe stradă, numită Bob. Am auzit că s-a făcut și un film cu
numele ăsta.
Acum,
continuând paranteza cu care am început, fiecare rezonează în
felul său în privința literaturii. Emoțiile şi tiparele, după
care recunoaștem în literatură ceea ce este în adâncul nostru,
sunt proprii și personale. Cărțile acelea care au o bandă care ne
avertizează că autorul sau autoarea a câștigat premiul Nobel
pentru literatură trebuiesc privite, în opinia mea, dacă nu cu o
ridicare de sprânceană, măcar ca orice altă carte. T.O rezonează
între o contorsionistă și o cimpanzee (iar vacanța lui de vară a
fost măreață, de-a dreptul), pledând că ţara minunilor nu
există.
Hm, eu
zic că există. Şi avem amândoi dreptate.
Pasul
pe care îl fac cu Haruki, de fiecare dată când recitesc o carte
de-a sa, este către mine însumi. Lucruri pe care nu mi le spun în
fiecare zi despre mine și pe care le conștientizez doar atunci când
mă afund în cărțile sale, revin la suprafață cu ocazia
lecturii. Orice carte a lui este ca o ușă de la mansarda unei case
vechi, cale de acces care stă închisă de obicei și pe care o
deschid cu cheia pe care o făuresc din paginile cărților sale. Iau
filă cu filă și mă contopesc, fără să îmi dau seama, de cele
mai multe ori, cu ceea ce scrie, aducându-mă în punctul originar,
acolo în care axele mi se intersectează. Este de fapt un proces de
recalibrare: revăd o imagine de ansamblu, de undeva de sus, asupra a
ceea ce se întâmplă atât în jurul meu, cât și în mine însumi.
Oricât
de apreciat este de public, Haruki este mereu subevaluat de critică.
El știe asta. Ca și Stephen King, nu scrie pentru critici, ci
pentru cei care rezonează cu el. Trăiește în aceeași lume cu
cititorii sai. Suntem cu toții pe aceeaşi planetă și pe aceeaşi
lungime de undă.
A
apărut de curând în limba română și "Meseria de
romancier", cartea sa în care povestește mai multe despre cine
este și despre ce a făcut toată viața sa. Ai putea spune că este
un om obișnuit, lasă impresia asta, prin modestie și prin
sinceritate. Totodată, acel om obișnuit a înțeles care este
substanţa din care este alcătuit și că doar prin a fi el însuși
poate reuși. Deși nu a ținut cont de părerea nimănui atunci când
a scris, paradoxal, a fost alături de noi toți, cei care îl citim.
Dar
despre meserie, altă dată.
Înapoi
la capătul lumii și la ţara aspră. În toate cărțile sale
există o lume tipică, unde telefonul fix sună mai mereu, trenurile
circulă pline cu navetiști, iar personajul principal este tipul de
freelancer care câștigă exact cât îi trebuie să trăiască
de la o etapă la alta, fără să își facă prea multe griji. Nici
nu au la ce să îl ajute aceste gânduri despre ziua de mâine.
Trăiește în prezent, aproape zen, își pune întrebări
doar despre ce se petrece în acel moment – nimic distructiv în
dialogul său interior, totul este doar o perspectivă proprie a ceea
se se derulează, ca un film la care privește, fără să îl
interpreteze în vreun fel.
Fantasticul
poartă marca proprie, întâlnită în mai toate celelalte cărţi
ale sale: singur sau însoțit, în cheia persoanei întâi,
personajul principal, un calculator uman cu creier modificat
artificial, umblă prin subsoluri, pe sub pământ, în tunele,
căutând parcă aceeași oaie fantastică, de data acesta într-o
țară aspră a minunilor.
În
paralel, trăiește și la "capătul lumii", datorită
modificărilor făcute în creierul său, o lume paralelă, imaginară
și teoretică, în care toată civilizaţia existăm pur şi simplu,
fără ca nimic să îi explice geneza. Această lume este doar
simbolică, totul este înconjurat de un zid inexpugnabil, nimic vine
de undeva şi nici nu se îndreaptă spre ceva anume: toate sunt în
aceasta lume precum centrala electrică care funcţionează pe
principiul unei cutii negre, în care este introdusă energie (pare a
proveni din vântul care bate, dar fără vreun element care sa preia
efectiv puterea eoliană) si apoi generează curentul electric.
Într-un
final, cel care a participat la modificarea creierului său, îi
povestește că această schimbare a creat lumile paralele și că
totul va degenera în moartea sa în ţara aspră, lumea reală,
peste un interval scurt, de treizeci şi şase de ore, urmând să
traiască veşnic doar la "capătul lumii".
Cartea
are acea calitate rară care îţi permite să povesteşti oricât
despre subiectul ei, fără a strica plăcerea celui care o va citi
ulterior. Şi asta pentru că intriga este doar un subiect secundar,
în plan principal rămânând descrierea vieţii, aşa cum o vede
personajul principal, o entitate a cărui nume, acum când
recapitulez cartea, nici nu mi-l aduc aminte să fi fost pomenit
vreodată în cele aproape cinci sute de pagini.
Însă
acele ultime ore de trăit au rămas scrijelite în memorie. Acel
ceas care bătea, acea eliberare treptată de griji, acea viaţă
care părea că se termina, aşa cum părea şi că va dura la
nesfârşit, toate rămân suspendate într-un timp nedefinit.