miercuri, 25 noiembrie 2020

The Run must go on!

 

Nu te lupta cu traseul. Acceptă ceea ce ți se oferă. Dacă e să alegi între un pas mai mare sau doi pași mai mici printre pietre, alege trei.”


A fost odată ca niciodată un trib aproape necunoscut, ascuns într-un canion greu accesibil de la granița dintre Mexic și Statele Unite. Așa (aproape că) începe povestea lui Christopher McDougall intitulată ”Născuți pentru a alerga”.

Se afla acolo în căutarea unui personaj numit Cabalo Blanco, Calul Alb, despre care a auzit câteva zvonuri în timp ce se implicase în descâlcirea altui mister, mult mai mare, legat de acest trib numit tarahumara (sau raramuri, după cum își spun chiar ei înșiși).

Așa cum îi stă bine unei povești care se va întinde pe aproape trei sute de pagini, Cabalo Blanco va figura pe parcursul cărții ca o fantomă care se va materializa arareori și doar în ultimele capitole își va arătă adevărata față. În tinerețea sa a fost un aventurier, care după o carieră în box decide că a lovi oamenii este ceea ce îi displace profund și, drept urmare, începe să alerge și să locuiască în apropierea misteriosului trib, lucru care îi va schimba viața și care îi va deschide calea spre îndeplinirea unui vis, acela de a aduce în competiție cei mai buni alergători din lume alături de cei care erau cu adevărat ”născuți pentru a alerga”.

Întâlnirea dintre Christopher și Cabalo are partea sa de umor care va însoți majoritatea descrierilor: Cabalo măsoară cu privirea spațiul până la ușa hotelului în care a fost abordat, pentru a vedea dacă are loc suficient să dispară, apoi își spune, după un moment de gândire: ”Hei, cum ar fi să mă folosesc de tipul acesta și să capăt ajutorul lui?”


Drept urmare, cei doi devin parteneri de alergare în deșert, apoi țin legătura sporadică printr-un email pe care Cabalo îl accesa din an în paște, când ajungea în oraș..


Christopher, la rândul lui, este un alergător care, din cauza înălțimii mari și a tehnicii improprii, a suferit numeroase accidentări. Fost corespondent de război, lucrează pentru reviste din domeniul sportului și este în căutarea unui remediu pentru suferințele sale fizice din articulațiile care nu îl mai ajută să alerge. A auzit despre acești legendari tarahumara că sunt în stare să alerge și două zile pe distanțe care însumează sute de kilometri, deci trebuie să fie ceva special cu ei.


Să ajungă la ei nu era însă deloc o sarcină ușoară. Se ascundeau în munți, departe de civilizație și reușiseră oarecum să ducă o viață izolată. Un explorator norvegian, versat în depistarea unor detalii despre locurile în care puteau să existe oameni, a trecut pe lângă un sat al acestora fără să își dea seama că acolo se ascundeau tarahumara și doar după ce a intrat ulterior în contact cu aceștia, a remarcat cât de abili erau în a-și camufla locuințele și orice urmă de activitate.

În vremurile moderne, în plus, pentru a ajunge la munții în care locuiau, trebuie să treci printr-un canion îngust, mărginit de prăpăstii, unde își fac veacul nestingheriți traficanți de droguri care puteau ajuta pe oricine, dezinteresați bineînțeles, să își găseascăi sfârșitul pe acolo (sau pacea veșnică, depinde de cum privești lucrurile).


Căutarea tribului și a lui Cabalo Blanco devine pretextul pentru a descrie lumea alergătorilor, așa cum este ea acum, cu bune și rele, cu echipamente scumpe sau cu alergat din plăcere, cum unii o mai fac (chiar dacă din ce în ce mai puțini). Cartea devine o înșiruire de povești paralele a celor care vor participa la cursa finală, ”cea mai frumoasă cursă pe care lumea n-a văzut-o niciodată”.

Christopher reușește să îmbine atât de bine istorii despre alergat, așa cum a evoluat de-a lungul epocilor, precum și despre industria modernă creată în jurul acestui sport atât de popular (în special despre pantofii de alergare, un leitmotiv al accidentărilor, după cum avea să demonstreze).


Astfel, adevărurile ”dureroase” pe care le notează pentru noi, ceilalți alergători de ocazie sau profesioniști sunt notate cu suportul studiilor făcute de unii cercetători din branșă:


  1. Cei mai buni pantofi de sport sunt și cei mai periculoși

  2. Picioarelor le plac pantofii uzați

  3. Ființele umane sunt concepute pentru a alerga fără încălțări


Dacă ceri unei persoane obișnuite, de orice vârstă, spune el mai departe, să își scoată pantofii și să alerge desculță până la capătul holului, se poate constata că mișcarea piciorului nu conține nici urmă de pronație excesivă sau supinație.


La aceeași concluzie ar fi ajuns chiar și Nike în urma unor studii proprii, când a angajat cercetători care să demonstreze cât de buni sunt pantofii lor cu pernițe și suporți. Aceștia au spus că este mult mai bine să alergi în picioarele goale decât în super tehnologizații lor pantofi, încât i-a făcut să se întrebe la ce au folosit banii cheltuiți care demonstrau contrariul a ceea ce se așteptau.

Într-un final au lansat o serie nouă de pantofi foarte subțiri sub sloganul ”Aleargă desculț!”


Trecând de la o poveste la alta, autorul aduce în prim plan ideea că ne-am născut să alergăm și, mai ales, ne-am născut ca specie pentru că alergăm.

Spre deosebire de tarahumara, care au știut acest lucru dintotdeauna, americanii au o concepție complet eronată despre alergare. Tot timpul tranzacționalitatea de genul ”dă-mi asta ca să îți dau ailaltă” primează.

Concepția este însă de dată recentă, de când totul s-a transformat în industrie: acum totul înseamnă doar bani.

În anii '70 însă, altleții americani erau o tagmă izolată, aproape ca tarahumara: alergau de plăcere, se bazau pe instinct și aveau echipament primitiv. Nu este de mirare că în epoca respectivă alergau și se distrau împreună, neștiind că se pot accidenta. Erau cu adevărat rapizi!

Câștigau medalie după medalie la maratoanele olimpice, iar un club din Boston avea șase membrii care puteau să alerge un maraton în două ore și douăsprezece minute.

După ce însă profesionismul și banii au intrat în scenă la ediția din 1984, în anul 2000 nu au avut niciun atlet care să se încadreze în baremul de două ore și paisprezece minute. Primul atlet american care se strecurase cu un calificativ inferior a terminat cursa pe locul șaizeci și nouă!


Am citit ”Născuți pentru a alerga” în noiembrie 2020, însă cu două luni înainte am scris aici, la Bookster, un articol în care intuiam sensul alergării fără un scop anume, doar pentru plăcere și pentru că este în fibra noastră să punem pas după pas, în curse mai lungi sau mai scurte.


Christopher merge și mai departe ilustrând ideea mai multor cercetători care au studiat părți anatomice ale organismului uman comune cu cele ale animalelor care aleargă, de exemplu tendonul lui Ahile.

Omul, Homo Sapiens, a fost ”omul-alergător”. Teoretic nu ar fi avut nicio șansă de supraviețuire în competiția cu omul de Neanderthal, mult mai puternic, cu mușchi mai mari și chiar cu un creier mai mare.

Aceștia însă au dispărut brusc, la zece mii de ani după apariția lui Homo Sapiens în Europa. Cercetători s-au întrebat dacă motivul ar putea să fie faptul ca omul alerga. Constituția sa care includea tendoanele îi permitea să fie un bun maratonist. Era pregătit pentru anduranță, chiar mult mai bine decât pentru sprint.

Toate mamiferele sunt prizonierele unui ciclu ”pas – respirație”. Toate... cu excepția omului! Mai mult, omul elimină căldura prin transpirație și are astfel cel mai tare motor cu răcire pe care l-a produs evoluția. Beneficiul pe care îl produce anduranța era acela că omul vânează alergând, iar animalele, deși aveau o viteză superioară, în cele din urmă cedau. Și dacă totul se petrecea într-o zi călduroasă, șansele de succes creșteau.

Deși au eșuat în a demonstra practic acest lucru, confirmarea a venit de la un sud-african, cititor al revistei Nature unde fusese publicat studiul. Acesta le-a povestit că a trăit timp de patru ani alături de un vechi trib de boșimani care practicau vânătoarea într-un mod similar celui de acum mii de ani.

Împreună au alergat o antilopă timp de câteva ore până când aceasta a cedat și s-a prăbușit extenuată; în plus au făcut și o corecție cercetării, demonstrând ca folosind diferite tehnici de alergare și de identificare a vânatului, vânătoarea putea reuși în orice zi, nu neapărat în cele călduroase.


Într-un final, cartea lui Christopher McDougall descrie apoteoza cursei imaginate de Cabalo și devenită realitate: tarahumara, mexicani, americani și chiar și autorul participă la această veritabilă încercare prin munți cu diferențe de nivel de peste două mii de metri, pe o distanță de mai bine de șaizeci de kilometri.

Toți aleargă exact așa cum ar trebui să o facă: fără un public larg, cu excepția comunității locale, cu zâmbetul pe buze, ajutându-se reciproc, sprijinindu-se la greu, oferindu-și ultimele picături de apă sau fructe, făcând din alergare un scop în sine și nimic altceva.


După cursă (câștigată de un tarahumara) se despart cu greu și au sentimentul că au participat la cea mai măreață realizare a vieții lor de alergători.


Drept urmare ecourilor ajunse în restul lumii, North Face a propus în anul următor să sponsorizeze cursa.

Cabalo a ascultat oferta și s-a gândit îndelung. Preț de aproximativ... un minut.

Apoi a răspuns:

Nu mulțumesc. Nu vreau ca oamenii să facă altceva în afară de a veni să alerge, să petreacă, să danseze, să mănânce și s-o ardă cu noi. Alergatul n-are legătură cu a-i face pe oameni să cumpere lucruri. Alergatul trebuie să fie liber!”