Less is more

Vrem să aducem ceva în plus în momentul prezent, întotdeauna.

Simțim un impuls în a strecura un telefon în plus, în a face ceva anume suplimentar.

Ne aducem la masă telefonul, tableta, laptopul, radioul merge, ba uneori avem și tv in bucătărie.

Și dacă reușim să ne rupem de eletronice, stăm cu ochii lipiți de etichetele de pe pungi care ne spun compoziția a ceea ce mâncăm sau ne aducem un ziar.

Iar mintea ne este frământată tot timpul de gânduri și, subliminal, ne dorim sa achiziționăm ceva.

De cele mai multe ori în plus fața de necesitățile noastre curente.

O rochie noua, un gadget nou.

Seara, ciclul continuă. De cele mai multe ori ne culcăm mai târziu (și din ce în ce mai târziu) pierzând timpul în aceleași site-uri și în aceleași programe tv, în loc să mergem mai devreme la culcare. A doua zi ne simțim obosiți și epuizați dimineața, când, de asemenea, ne ducem din ce în ce mai târziu la job; firmele permit acest program flexibil, din motive de motivație mai curând (doar că angajații ajung nu mai devreme, ci din ce în ce mai târziu).

Pierdem din vedere faptul că de cele mai multe ori avem tot ceea ce ne trebuie.

Ba chiar mai mult decât atât.

Dulapurile ne sunt pline de haine pe care fie le purtăm foarte rar, fie niciodată.

Avem câteva haine favorite, pe care le purtăm în majoritatea timpului.

Restul ajung undeva pe rafturi in spate și vor fi donate peste mulți, mulți ani.

Primesc zilnic oferte pe mail de la majoritatea magazinelor online de la care am cumpărat ceva în trecut.

Pierd timp de multe ori aruncându-mi un ochi peste ele si făcând calcule.

De fapt pierd ceea ce există în momentul respectiv în jurul meu.

Soarele care se înaltă dinspre est și jocul de lumini de pe masă.

Conversația cu familia.

Gustul și savoarea a ceea ce mâncam la micul dejun.

Aromele și mirosurile de lapte, cafea, pâine prăjită, ceai sau orice altceva pregăteam în momentul respectiv.

A rămâne ancorat în acel prezent poate fi un moment magic.

Seara, în loc sa ne gândim la ce avem de facut la job a doua zi sau la ce vom cumpăra, poți să iți acorzi o clipă ție însuți, să citești o carte, să faci o plimbare sau... chiar să nu faci nimic pur și simplu.

Simplitatea și relaxarea nu sunt un lux.

Sunt un act de echilibru în cadrul acestei lumi agitate, din care nu ai scăpare – nimeni nu se poate retrage pustnic sau într-o pădure doar să admire copacii – dar momentele de atenție și simplitate din cadrul vieții te pot ajuta să privești într-o altă perspectivă.

Simplitatea iți poate aduce o libertate pe care singur nu o simțeai atunci când faceai calcule intense despre cum să controlezi totul mai bine.

A avea mai puțin, atunci când o faci voluntar, reprezintă de fapt a avea mai mult.

Ori mai sintetic și mai simplificat: less is more.

Stay calm and keep...

Un rechin nu doarme niciodată – sau, mă rog, așa se spune. 

Cu siguranța are clipe când măcar schimbă canalul...

Cam așa suntem și noi.

Simți tot timpul că ai ceva de făcut. De aici începe să se țeasă plasa de gânduri, iar acestea te duc într-o lume în care pur și simplu nu mai ești tu însuți.

Prin filme, cărți, vezi scriitori, dansatori, pictori, artiști (odat'

l-am văzut și pe Hugh Jackman în rol de programator...) intrați în transă. Scriu, dansează, programează într-un flux de idei și de creativitate. Pentru ei nu mai există lumea dinprejur, necesități materiale sau răsplata pentru ceea ce fac.

În realitate nu i-am văzut niciodată.

Și asta pentru că această stare este de cele mai multe ori solitară.

Pur și simplu au lăsat lucrurile să fie ceea ce sunt, permițându-le să se desfășoare în felul lor. Pe undeva, simți că nu depun vreun efort în ceea ce fac, că sunt într-un moment de grație.

Nimic nu este forțat în ceea ce fac.

Și totul a pornit doar de la alegerea lor de a lăsa lucrurile doar să se desfăsoare de la sine.

Paradoxal, este un efort imens în a face asta. Altfel, am fi o lume de oameni creativi și care își valorifică la maxim potențialul lor, dacă lucrurile ar fi la îndemâna oricui.

Și, din păcate, nu este așa.

Efortul constă în a te împotrivi faptului că trebuie să faci ceva anume.

De multe ori am ceva de facut: un proiect, o sarcină, o cerință; uneori este atât de detaliată și de exactă, că n-ar lăsa loc de îndoieli. Atunci pare însă că sarcina aceea devine mai greu de îndeplinit. Când mai ai și un termen limită foarte scurt, iar presiunea este mare... nimic parcă nu mai iese.

Canoanele și marjele, regulile care nu pot fi încălcate, te îngrădesc, îți reprimă creativitatea.

Acțiunea de a lasa lucrurile să curgă de la sine are nevoie de spațiu, de relaxare; un loc în care să respiri liniștit și, uneori, să nu faci nimic special.

Apoi, după ce canalele de creativitate se destupă de la sine, fără să ai așteptări, răsplata vine de la sine.

Există studii care s-au ocupat de ceea ce ii motivează pe oameni în realizarea sarcinilor de lucru, concentrate în jurul unor grupuri.

S-a constatat că atunci când activitatea presupune creativitate, cu cât sunt mai stimulate material prin rasplată, cu atât grupurile respective eșuează mai tare (este totodată adevărat și că stimularea functionează bine pentru sarcini repetitive, simple).

Dar pentru sarcini care necesită gândire de tip „out-of-the-box”, alte principii stau la baza unor rezultate care să depaşească aşteptările.

Lasă lucrurile, de aceea, să se desfăşoare de la sine. Nu le forţa. Mai mulţi bani, mai multe proiecte, mai multă muncă... pot avea rezultate contrare uneori.

Acceptă ceea ce este, nu iţi face prea multe planuri.

Vei deveni mai creativ şi te vei simţi mai împlinit atunci când doar permiţi lucrurilor să se întâmple şi nimic mai mult.

„Ce mai trece timpul...”

Auzi de atâtea ori această expresie.

Am folosit-o şi eu, simţind cum zboară timpul pe langă mine, acum este martie şi mă întreb cum au trecut primele luni de la începutul anului, pe nesimţite. Sau cum au trecut ultimii zece ani, de când m-am mutat.

De fapt propriile noastre gânduri fac ca timpul să treacă repede şi să simţim cum practic îl pierdem fară să îl valorificam. Parcă este o apă vie care ni se scurge printre degete, fară să reusim să ne potolim setea.

Ne gândim în permanenţă la ce am făcut ieri, la oamenii pe care i-am întâlnit, la sarcinile de la lucru pe care le-am facut bine sau mai puţin bine, ce am fi putut face mai mult sau mai puţin.

Ne gândim la ce o sa facem azi sau mâine, aceleaşi sarcini, trebuie să facem ceva anume, să cumpărăm, să plătim impozitul, să...

Alteori intrăm intr-o lume a fanteziilor: dacă s-ar fi întamplat asta, acum eram pe lună, poate o să câştig la loterie, simt ca azi o sa fiu călcat pe pantof, la cumpărături o sa uit să iau ceva... şi tot aşa.

O plasă de gânduri continuă in mintea noastră.

Suntem atat de puţin constienţi de aceste gânduri, de cascada lor, de existenta lor.

În dimineaţa asta am stat pur şi simplu şi am privit cerul. Am privit păsările în hârjoneala lor. Am privit norii cum se îndreaptă dintr-o parte în alta, în perspectiva unei furtuni. Am ascultat vântul care bate.

Am fost pur şi simplu. Şi atât. Încercand sa privesc doar armonia din jurul meu şi să îmi opresc şuvoiul de gânduri.

Nu este uşor să faci asta, ai nevoie de antrenament, dar conştientizarea plasei de gânduri şi atenţia asupra momentului respectiv te pot ajuta.

Mă trezesc de ceva vreme în jur de ora şase. În unele dimineţi reusesc să o fac mai deveme cu jumătate de oră, în altele mai tarziu.

Dar constant, am căpătat obiceiul să mă trezesc îaintea zorilor. Este linişte în jur.

Privesc în jurul meu, văd plasa de gânduri care începe să se ţeasă. Mă depărtez puţin de ea.

Încerc să capăt o atenţie conştientă.

Îmi acord momente în care doar sunt şi nimic altceva.

Şi, fără să simt că mă bucur de moment sau că acumulez ceva anume, parcă timpul capătă relativitate.

"Adevărata Cronică a Familiei Torrance"

"Din când în când - fie atunci când eram la duș, sau mă uitam la televizor, sau făceam un drum mai lung pe autostrada - mă pomeneam încercând să calculez vârsta actuală a lui Danny Torrance și întrebându-mă pe unde o mai fi."

Stephen King a scris Shinning fiind, ceea ce numește el, alcoolicul bine intenționat.
Și a ajuns, scriind Doctor Sleep, să se identifice cu Dan.

Ca și personajul său, a avut vremuri mai rele cu cărti scrise (fain) în perioada înecata de alcool și vremuri-carți scrise (lucid) în perioada de abstinența.
Cu mențiunea că luciditatea a învins, într-un happy-end.

Danny Torrance  a urmat karma tatălui său. Cu toată suferința adusă de acesta (ruperea mâinii când era mic, perioada trăită la hotelul Overlook culminată cu urmăririle de groază pe holurile acestuia din final, explozia boilerului și a hotelului în sine), a mers pe același drum al alcoolicului, calea considerată ușoară de unii, dar prin care el încerca să iși ascundă demonii stralucirii sale în cutii bine organizate pe rafturile minții.
Blestemul vieții sale, stralucirea, se va transforma în final în har.
Nimic mai adevărat, este ceea ce a simțit și King trecând prin programul AA.

King rememorează în debutul cărții perioada Shinning, îl aduce pe Dick Halloran, cel mai bun prieten al lui Danny, să iși povestească la rândul său copilaria și dualitatea stralucirii.
Face astfel o legatură care aduce atât cititorul lui Shinning cât și pe cel care a lecturează Doctor Sleep fară să fi citit sau măcar să fi văzut filmul lui Kubrik, în atmosfera și copilaria lui Danny (mama iubitoare, apoi bolnavă, amintirea copleşitoare a tatălui, fantomele hotelului pe care reușește să le domine cu ajutorul unui cadou primit din partea lui Dick).

Danny devine Dan mai apoi.
Lucrează ca infirmier și darul său îl aduce în postura de a acorda ajutor bolnavilor în ultimele clipe de viață în a trece "dincolo"; destin logic, oarecum.
Mai cu ajutorul unui motan care intra în camera bolnavului când acestuia i se apropia sfârşitul, mai cu ajutorul viziunii sale (Dan zăreşte muşte imaginare pe faţa celui care se apropie de trecere), el reuşeşte să le fie alături şi să îi elibereze de temeri.

King reuşeşte să îi creeze o cale de izbăvire pe mai multe planuri. Îi aduce o hoardă de supraoameni care se hrănesc cu... stralucire, îi creează un personaj în pragul adolescenţei, o fetiţă a carei stralucire este extrem de puternică şi alături de care ajunge să lupte, clasic, binele împotriva răului.

Dar planul cel mai important al cărţii este cel împletit cu destinul propriu al lui King: lupta împotriva alcoolului.
Dan şi Stephen, unul şi acelaşi, trec prin toate etapele unui proces de transformare (şi totodată de transcendenţă) - negare, renunţare, implorarea ajutorului, întâi intern, apoi divin şi, în final, extern.
Numai interconectat cu oamenii din jurul său reuşeşte să izbăvească.
El nu este un erou Marvel care, de unul singur, luptă împotriva răului (absolut, de cele mai multe ori).
Ci este parte a unei echipe formate din oamenii pe care îi întalneşte; interconectat cu aceştia, ajunge să înţeleagă că vine de undeva şi că doar prin schimbare poate progresa. Înţelege cine este şi, mai ales, cine va deveni.

Dan se remodelează pe sine însuşi.
În loc sa rămană prizonierul a ceea ce era - o figură alcoolică care fugea din oraş în oraş nu pentru o altă slujbă (toate erau similare şi sfârşeau identic) ci pentru a fugi de sine insuşi - reuşeşte să aibă o experienţă spirituală care ii remodelează - ai zice ca la propriu - ordinea atomilor care îl compun.

Stephen King reuşeşte, prin Doctor Sleep, să depaşească moda "continuărilor".
Te laşi abandonat în dificultaţile drumului, dar aventura este reprezentată mai ales de urcarea muntelui, şi nu de faptul că ai ajuns în vârful lui.

În final, King, prin cuvântul autorului, descrie într-o frază banală, adevarata tragedie care stă întotdeauna în astfel de familii: "Fiul meu Owen [...] a insistat să-l descriu pe Dan cum ajunge la ceea ce alcoolicii numesc "limita de jos" a existenţei sale".

Tsukuru Tazaki cel fara de culoare si anii sai de pelerinaj

Stii sentimentul pe care il ai intr-o zi insorita, dupa o lunga perioada de ceata si ploaie, in care soarele nu s-a zarit nici macar reflectat de lumina lunii, dar care straluceste intr-o dimineata senina cu cer albastru?
Sentiment pe care il ai atunci cand te simti bine.
Poti sa il ai si cand ploua, cand te trezesti binedispus fara motiv sau cand speli vasele sau cand pur si simplu faci ceea ce iti place sau ceea ce te defineste.

Cam acest sentiment il am de fiecare data cand ma cufund intr-o carte (noua) a lui Murakami (recent am avut acelasi sentiment insa si recitind o carte parcursa deja acum cativa ani).

Tsukuru ... a aparut si in limba romana cu ocazia Gaudeamsului de la sfarsitul lui noiembrie.

Desi unora li se par doar relatari obiective, fara emotie, romanele lui Murakami mie mi se potrivesc manusa.
Personajele sunt in cautarea a ceva, fie ascuns in adancul fiintei lor, fie in trecutul indepartat. Sfarsesc mai mereu in a se intorce spre abisul pe care il banuiau ca spre un happy-end nonconformist.

Nici Tsukuri Tazaki nu face exceptie.

Rosu. Albastru. Dalba. Neagra. Sunt numele celor patru prieteni.
Si Tsukuru, cel fara de culoare in nume, fapt care il urmareste de-a lungul vietii sale.

Cei cinci formau laturile unui pentagon perfect in liceu si in primii doi ani de facultate, netulburat in geometria sa regulata.
Pana cand intr-o zi in care Tsukuru se pomeneste azvarlit in afara acestui "rai" personal fara nici o explicatie; nici unul dintre amicii sai nu doreste sa il mai vada sau sa mai comunice cu el.

Intreaga povestire se incheaga peste ani si ani, cu un Tsukuru matur, in jurul descoperirii motivelor excluderii. Parand blocat (si fara de culoare) porneste in cautarea prietenilor.
Fiecare intalnire are farmecul ei. Depanand amintiri sau afland lucruri nestiute, primeste o pensula de culoare de la fiecare dintre ei.
In final, Tsukuru a reusit sa-si pixelizeze colorat axa timpului, nu numai in trecut, dar si in perspectiva relatiei pe care si-o doreste; stie dintr-o data ca lumea nu are doar nuante de gri.

De cele mai multe ori Murakami este oglinda fidela a societatii nipone, cu insingurarile ei in mijlocul milioanelor de oameni care traverseaza in fiecare zi gara Shinjuku.
Tsukuru isi reprima emotiile, mai putin pe cele din subconstient si din visele sale, asa cum face oricare alt personaj al lui Murakami. Inoata si spala vasele in acelasi ritm mecanic care il linisteste si il poarte dincolo de de nemultumirile vietii sale si nu transcede ceea ce este si, mai ales, ceea ce l-a format.

Cartea asta insa nu are ca subiect emotia (nici una din celelalte carti ale sale nu are acest subiect).
Este construita in jurul intoarcerii sale inspre punctul care i-a impartit viata in doua parti distincte si care a creat doi oameni diferiti.

De aici, fiecare din noi isi poate gasi in trecut un moment de rescruce in viata. Pornind pe o cale, vom ajunge diferiti si totodata aceeasi la finalul oricarui drum parcurs.

Niederhorn

Varf situat deasupra lacului Thun, Niederhorn para accesibil unei plimbari de o zi, plecand de la baza, soseaua de pe malul lacului, si poposind in jurul amiezii pe o coama plina de turistii urcati cu mijloacele de transport pe cablu.

Desi ca aspect si altitudine seamana cu Cota 2000 de la Sinaia, diferentele sunt multe; cea mai importanta mi se pare alaturarea faunei salbatice de cohortele de turisti, separate doar de un gard, iar uneori doar de o pajiste. Civilizatia insa se face simtita, ambele categorii se bucura fiecare de aerul curat si de muntele pe care il pastreaza aproape neintinat, in ciuda traficului pedestru masiv.

Pana aici am ajuns insa intr-o combinatie de bicicleta si transport pe cablu, din localitatea vecina (unde eram cazati, Sigriswil) pana in Beatemberg. Desi sute de turisti urcau in luna lui iunie, care cu telecabina, care pe jos, nu simteai inghesuiala si cozile de la orice cablu de pe Valea Prahovei.

Coama Niederhorn(1950m) – Burgfeldstand(2063) se invarte deci in jurul altitudinii de 2000m. Nimic specatculos, ai zice, dar in momentul in care ajungi acolo, ti se taie respiratia: jos scanteiaza lacul Thun, iar Interlaken taie parca un lac mai mare in doua parti aproape simetrice (in partea cealalta a muntelui se intinde lacul Brienz).

Privirea insa iti ramane pironita pe toata perioada petrecuta aici inspre tripleta din zare – Eiger / Monch / Jungfrau.

Dupa lunga plimbare de pe coama si zecile de poze cu tripleta fotogenica, singura coborare spre baza care sa te satisfaca nu poate fi decat pe jos, urmand cararea care serpuieste pe intreg muntele, in zig-zag-uri lungi si pline de farmec.

Intalnesti pe drum ceea ce poate uimi turistul roman, obisnuit sa faca focul, gratarul sau sa campeze pe te miri unde, o ordine in toate – locurile de vatra sunt semnalate si bine delimitate, ingradite astfel incat nici o scanteie sa nu ameninte vegetatia din jur, garduri cu portite de acces si o carare de pe care ti-ar parea rau sa o parasesti.

Nu din renuntare la spiritul de aventura ti-ar parea rau sa te abati de la carare, ci din respect pentru muntele care este astfel pastrat intact: nu te simti amenintat de nici un caine sau de ciobanii salbaticiti de pe alte plaiuri. Toata lumea pare bine dispusa iar calatorii sunt din cele mai variate categorii, de la copiii de cativa ani pana la seniorii care depasesc lejer 80 de ani (si care in RO n-ar mai parasi confortul sufrageriei si emisiunile favorite de la TV cu nici un pret).

Pana la baza este cale lunga, de aproximativ trei ore, insa peisajul nu te lasa sa te plictisesti. Fanetele cu iarba necosita alterneaza cu fragmentele de padure, iar prin liziere zaresti tot timpul pe malul indepartat aceeasi tripleta obsedanta pomenita si mai devreme.

Intorsi la locul unde am lasat bicicletele, pornim inapoi spre “casa” de pe aceasi parte a muntelui, strabatand o sosea de munte rar circulata, printr-o padure ceva mai deasa, alternand obositoarele urcusuri cu binefacatoarele coborasuri unde viteza si aerul deja rece al serii par o binecuvantare.

Mai multe fotografii la: http://calatorialasuperlativ.ro/?p=447

Oprescu, capitala si biciclistii

“Dacă la început ideea nu este absurdă, atunci nu există nici o speranţă pentru ea...”
                                                                                                          Albert Einstein

Draga domnule primar al capitalei europene Bucuresti,

Atatea discutii despre pistele astea de biciclete, ca sa nu fie pe trotuar, sa fie pe strada, sa fie suspendate, sa fie pe unde va scrie primarul Vienei, pe unde vor asociatiile astea care ar face bine sa sa stea in parc si sa stranga cojile de seminte, decat sa tot protesteze si sa incurce circulatia.

Vreti sa fiti cel mai tare primar pe care aceasta urbe l-a avut vreodata?
Sa fiti zilnic pe CNN, Euronews, Taraf TV iar Cronica Carcotasilor sa fie doar un altar de ofrande depuse in cinstea (si sper ca nu si memoria) dvs?
Vreti sa inlocuiti carnea atoasa pe care o aveti in frigider in acest moment cu cel mai fin pateu pe care alegatorii dvs vi-l dori?

Este foarte simplu: inchideti cu niste stalpisori metalici doua axe principale, sa zicem din Lacul Morii pana in Targul Vitan (insotind Dambovita de la intrare pana la iesire, deci Vest - Est) si din Herastrau (prin Magheru, Romana, etc) pana in Berceni (deci Nord-Sud) si lasati traficul pe aceste rute doar pentru biciclete.
In unele zone sunt sase benzi (pe care sa mearga si sase cai frumosi), in alte patru. Intersectiile cu aceste artere pot fi folosite de masini in continuare, conform semafoarelor.

Absurd, nu?
Pe unde si-ar mai plimba odraselele de liceu Audi-urile si Range Rover-urile?
Locuitorii Bucurestiului au nevoie de fluidizarea traficului, nu de blocarea lui, nu-i asa?

Ar fi haos, intr-adevar. Vreo doi ani, service-urile auto ar fi pline de masini busite (foarte usor insa, pentru ca viteza media pe strazile pe care se mai putea circula ar fi de "-paispe kilometri pe ora" (da, minus!) , iar spitalele de psihiatrie ar instala unitati suplimentare pe National Arena si in Caterala Mantuirii. Neamului.

In bezna mintii insa, unii se vor lumina. Se vor trezi. Peste doi ani, ar fi o suta de mii de biciclisti in Bucuresti, migrati de la soferii de azi. Vor, nu vor.

Si culmea va fi ca le va face placere chestia asta. Adica mersul pe bicicleta.
Da, ii stiu pe scepticii de azi, pe soferi, pe corporatistele care nu si-ar abandona tocurile nici in fata soldatilor nord-coreeni. Si care se uita la tine, biciclistul, ca la un gandac care trebuie exterminat. Cu oglinda, cu portiera, si chiar cu bara din fata.

Astia toti insa, dupa ce s-ar fi dat pe bicicleta, fortati de imprejurari, vor multumi primarului Oprescu peste vreo doi-trei ani, iar statuile i s-ar inghesui la orice colt de strada.

Life cycles

Intr-un final, dupa un sezon aproape perfect, am incheiat turele cicliste de anul acesta intr-o zona in care am petrecut multe clipe reusite, cu masina, cu bicicleta sau la picior: Sadu - Tocile - Cisnadioara - Paltinis.
Cele trei zile au inceput pe Transagarasan: am plecat intr-o zi de joi, destul de tarziu si am parcat imediat dupa barajul de la Vidraru.

Ziua 1 - Vidraru - Capra pe Transfagarasan.

Joia nu este o zi aglomerata, mai ales la sfarsit de septembrie, inceput de octombrie.
Pana la coada lacului, pentru 27 de kilometri, urcusurile si coborasurile alterneaza; de multe ori nu mai auzi nici un zgomot de motor, ci doar fosnete si zgomote de padure. Pentru cine merge aici doar cu masina, asa cum am strabatut si noi de nenumarate ori zona, sa asculti linistea pe marginea lacului Vidraru, iar asta pentru multi kilometri, reprezinta ceva special.
Lumina blanda a serii de toamna a lasat locul intunericului: eu am facut tura inapoi spre masina, iar Luminita a continuat spre Capra la lumina lunii. Am reusit sa ne reintregim formatia tarziu, aproape de ora 10 si cu ajutorul unui salvamontist de la Cota 2000, ramas unic aparator impotriva puterii noptii in zona.
Total parcurs: ~54km.

Ziua 2 - Tocile - Raul Sadului

Sadu se intinde de la limita Cisnadiei, pe dealuri, la baza Cindrelului.
Daca vrei sa admiri livezi nesfarsite, petece de padure, fantete, atunci aici este locul potrivit.
Soseaua din Sadu pana Raul Sadului a fost asfaltata de curand, pana la tabara scolara pe mai bine de douazeci de kilometri.
Drumul, deci, este o placere pentru biciclist: urca intr-o panta usoara, aproape nesesizata.
Abia la intoarcere, simti ca bicicleta merge usor la vale, fara sa insisti cu pedalatul.
Raul Sadului se intinde pe foarte multi kilometri, printre case, zona se aseamana usor cu cea a Moieciului, poate doar pantele din jur nu sunt atat de abrupte, ci lasa ochiului prilej sa se bucure de un apus de soare.
Total parcurs: ~52km.

Ziua 3 - Tocile - Paltinis

"La piece de la resistance".
Din Tocile, se urca usor pana in Cisnadie, zona interesanta incepand insa spre Cisnadioara.
Dupa padurea care urmeaza drumul dinspre Sibiu, se intra in Rasinari. Drumul ingust din sat lasa apoi locul unei urcari abrupte, care se termina dupa mai bine de 10 kilometri in Curmatura. Aici este zona cea mai solicitanta, drumul serpuieste in curbe in ac de par si trebuie sa iti tii suflul si ritmul constante.
Odata ajunsi in culme insa, tot efortul a meritat.
Pana in Paltinis nu mai este mult, prilej de o scurta pauza in zona schitului .
Total parcurs: ~75km.

Trei zile perfecte pentru bicicleta. Vremea a tinut cu noi, poate in ultima zi a fost chiar prea cald. Sau poate a fost doar panta abrupta.
Una peste alta, sa cobori peste 20 de kilometri in zbor lin de la Paltinis la Cisnadioara a fost finalul cel mai bun pentru acest sezon.

Recomand:

Life Cycles

"There was no-one to see"

In "Accidentul" lui Sebastian, Nora si Paul ajung la cabana lui Gunther aproape intamplator, dupa ce ai haladuit prin zona Postavarului in cautare de cazare, obositi si flamanzi, inspaimantati de caderea noptii.
In sens dublu, titlul este reprezentat si de aceasta descoperire a cabanei, nu numai de intalnirea celor doi provocata de alunecarea in fata tramvaiului cu care debuteaza romanul.
La acea cabana petrec un Craciun departe de lume, impreuna cu gazdele singuratice, asculta un post de radio care ii tine in contact cu lumea, dar le arata in acelasi timp distanta si izolarea, prilej de contemplare a unor adevaruri pe care le tineau ascunse in ei insisi si care ii copleseau intr-un fel de "fin de siecle".

Cu o miercure inainte sa plecam in week-end-ul care tocmai a trecut, am ascultat inceputul emisiunii lui Petru Stratulat, Guerrinight, cu motto-ul "ceva linistitor, fara efecte". Cum el isi inregistreaza emisiunile si  le posteaza pe "transfer.ro", am inregistrat-o a doua zi si am luat-o in cd-ul masinii sambata. Am pornit-o cand am trecut de Horezu si am virat dreapta brusc spre Transalpina, putin mai devreme decat traseul oficial, dupa un indicator care mergea de fapt spre Pestera Muierii.
Am intrat, tot din intamplare, intr-o zona fantastica, satele gorjene departe de drumul national erau strabatute de un drum care urca si cobora abrupt pe pante inclinate, cum rar intalnesti pe la noi. Drumul parea relativ nou si ne-a propulsat spre Transalpina.
Precum personajele lui Sebastian, am ascultat cele doua ore ale lui Petru intr-un decor ireal, dar obisnuit ca atmosfera pentru noi. La aceasta a treia vizita in zona, suntem cuprinsi de aceeasi ceata persistenta, de nori apocaliptici care se luptau sa ascunda culorile vii din zona Ranca.
Ritmurile emisiunii si vocea sa placuta care intervenea arareori au insotit fiecare kilometru parcurs. Ne indreptam spre fiecare nor ca spre un zid, fiecare curba reprezenta un fel de sfarsit de existenta. O intreaga lume se dezvaluia insa in continuare, mereu alta, mereu surprinzatoare.
Picaturile de ploaie care se adunau insistent pe parbriz i-ar fi speriat pe altii sau i-ar fi facut sa se razgandeasca in a parcurge peste o suta de kilometri de abrupt si padure.
Tocmai lipsa masinilor ne-a facut sa inaintam spre Obarsie pe un drum fantomatic, prin pasul Urdele.
Prezentul nu mai exista, era suspendat, puteam sa fim in orice perioada a existentei omenirii in atmosfera de ceata, doar linia neagra a soselei incerca sa ne spuna ca apartinem unui anumit timp.

Intr-un final, am iesit spre Jina, langa Sibiu, dupa o padure nesfarsita, pe langa lacul Oasa.
Am ramas peste noapte in zona superba de langa Tocile, Sadu, la poalele Cindrelului.

Intoarcea de duminca a fost pe Transfagarasan. Aceeasi emisiune, aceeasi vreme, alt scenariu: partea abrupta a soselei dinspre Sibiu este mult mai spectaculoasa. Senzatia de pierdere a conexiunii cu lumea persista insa: era ca si cum nimeni nu ne cauta pentru ca nimeni nu stia ca disparusem, undeva la limita celor 2000 de metri spre cerul care se contopise cu tot ce exista in jur.

Recomand:
Umblu Liber
Casa David

Fagaras. Neverending story...

Nu putea sa treaca un an fara Fagaras.

Profitand de o zi de concediu, in 31 august plecam dis de dimineata spre destinatia Balea.
Acolo am lasat masina si apoi am urcat spre Capra, loc clasic de campare.
Spre seara, am escaladat incet, fara graba, spre Vanatoarea lui Buteanu.
Pe drum, siluetele Arpasului, Podragului si trapezul Vistea Mare-Moldoveanu ma insoteau intr-o lumina blanda, aproape de toamna, intr-un cer polarizat natural.

Spre seara, pe intuneric, la lumina frontalelor aveam sa ma intalnesc cu Geo si Ioana, cei care ma vor insoti a doua zi spre Negoiu.
Povestea lor probabil o sa o cititi curand aici: nepotu

In 1 sep plecarea s-a facut in jur de sapte si jumatate dimineata.
Ocolind Paltinul si trecand pe deasupra caldarii Balei, am parcurs vechiul traseu de creasta (care a fost deturnat de faptul ca toti turistii prefera sa coboare acum la Balea), ocolind direct spre Turnul Paltinului.
In zare, Lespezi, Caltun si Negoiu asteptau neclintiti in lumina puternica a diminetii.

Ocolind Laita, am purces la urcarea abrupta de pe Laitel. Efortul insa a meritat, odata ajunsi in varf, perspectiva asupra picaturii albastre a Lacului Caltun, vegheat de Lespezi si de varful omonim, era superba.

Urma ceea ce era mai "usor": abordarea Negoiului prin Strunga Doamnei (Strunga Dracului find inchisa recent din cauza pietrelor care se desprindeau de pe versant).
Desi ocolitor, traseul este mai usor decat cel care abordeaza varful direct. Pe aceasta portiune am intalnit si participantii la maratonul desfasurat in aceasta sambata, maraton care parcurgea 32 km de creasta. Efortul participantilor in alergare merita aplaudat din toata inima.

Intoarcerea pe acelasi traseu a fost doar o proba de anduranta. Soarele se lasa in spate, spre vest, drumul nostru presupunand intoarcerea la corturile de la Capra.

Cu toata agitatia week-end-ului, a maratonului, a aglomeratiei tipice din caldarea Balii, Fagarasul in lungi portiuni de traseu a reprezentat o escaladare a limitelor interioare, in linistea tipica a crestei.
De aici, oricat de departe iti scaldai ochii, bucuria drumului se reflecta in privirile noastre; usor obosite, dar incalzite de satisfactia celor treisprezece ore de carare, stanci, soare, lumina.

Recomand:
nepotu