miercuri, 14 decembrie 2011
Life sucks
Pentru prima oara nu imi dau cu parerea despre o carte. Il las doar pe autor sa vorbeasca, iar eu fac o reverenta virtuala in fata cuvintelor lui, ramanand doar cu placerea de a-l fi descoperit din (ceea ce niciodata nu este o) intamplare...
Alan H. Cohen - Viata ca o teapa
(Why your life sucks - original title)
{ "Daca as avea doua paini, as vinde una si mi-as cumpara zambile pentru suflet", spunea un mistic persan. Ingrijirea si hranirea sufletului sunt mult prea importante decat toate celelalte eforturi pe care le depui pentru ca totul depinde de ele.
Atunci cand sufletul este hranit cum se cuvine, te simti minunat; sanatatea iti este infloritoare; ai energie si entuziasm; relatiile cu ceilalti iti aduc satisfactii si tot ceea ce faci e un succes.
Daca sufletul nu iti este bine hranit, nu reusesti nimic. Te simti oribil; te irita toate fleacurile; te certi mereu cu cei din jur; ai tot felul de plictiseli financiare; pierzi mai mult timp la serviciu incurcand lucrurile, iar viata sentimentala este un fel de film de groaza, drama epica sau lipseste cu desavarsire.
Desigur, poti brava si poti prosti multa lume, dar daca esti pustiit pe dinauntru si te doare sufletul, nimic din ceea ce faci nu-ti va aduce satisfactia pe care o cauti.
Cand iti dai seama ca sufletul ti s-a uscat, opreste-te si fa orice pentru a-l regenera. Iesi din casa. Invita-ti cel mai bun prieten la restaurantul preferat. Plimba-te pe plaja si savureaza momentul magic in care soarele saruta oceanul. Fa un masaj complet cu uleiuri aromatice. Inchiriaza casete cu filmele preferate, ia-ti o galeata cu floricele si organizeaza-ti propriul festival de film la un sfarsit de saptamana. Ia-ti vacanta pe care ai tot amanat-o. Admira-ti umbra in lumina lunii. Indiferent ce faci pentru a te simti bine, va schimba tot ceea ce faci. Sau, cum spune Ally McBeal, "Cand mananc jeleuri ma simt mai bine. Nu-mi cereti o explicatie stiintifica".
Consideram infometarea o problema fizica, cand, de fapt, aceasta este generata de foamea spirituala. Acceptam infometarea sufletului ca un mod de viata. Poti sa fi foarte bogat, dar ingrozitor de flamand spiritual. Sau te poti hrani modest, dar sa te simti in al noualea cer.
A invata sa-ti hranesti sufletul este una dintre cele mai importante lectii ale vietii. }
joi, 8 decembrie 2011
Never let me down again
Grossglockner este cel mai inalt varf din Austria. Este inconjurat de o platforma de varfuri care reprezinta inaltimile cele mai mari din Alpi.
Soseaua te duce prin cei 48 de kilometri pana in apropierea varfului si a ghetarului de la baza si ajunge la 2508 metri altitudine maxima.
Am parcurs-o la sfarsitul lui octombrie, cand desi era aproape de inchiderea sezonului (intai noiembrie), era strabatuta de numeroase masini din toate colturile Europei. Si cu totii, de oriunde veneam, aveam un zambet ‘high’... cred ca daca ne-ar fi facut cineva analizele ramaneam fara permisul de conducere.
We're flying high
Imagineaza-ti ca stai sa asculti doar linistea.
Ignora-i pe ceilalti care trec pe drum.
Drumul reprezinta o ascultare a propriei respiratii.
O urmarire a soarelui care se lasa incet pe o muchie semeata.
O clipa de relaxare in iarba, privind cum incep sa apara stelele intr-un roi concentric.
Aici totul este calm. Nu ai mii de variante de ales, te lasi condus de un drum care putea sa fie si o simpla carare, nu conteaza.
Stii ca toate gandurile tale si toate visele sunt corecte. Nu frumoase, nu simple, nu comune. Ci doar reprezentative pentru cine esti. Si rotunde, complete.
Drumul nu reprezinta in sine decat oglinda a ceea ce aduci cu tine. Este un fel de “no man’s land” care reflecta exact ceea ce vrei sa vezi.
Un fel de “Sfera” (pentru cine a vazut filmul) care creeaza intr-o realitate paralela ceea ce ce ai visat.
Never want to come down
Legat in viata de zi cu zi de un oras care este departe de munti, cred ca cel mai obsedant vis pe care l-am avut de-a lungul timpului a fost acela despre “cum incep muntii”.
La un moment dat campia trebuie sa se termine. Punctul in care incepi sa urci este punctul in care incepi sa zbori.
Pentru cei ca mine, care urca pe munte mai ajutati de drum, de tren (pe vremuri), de placere, de lumina (mai nou), de o incurajare, sa patrunzi pe o sosea care pare ca nu se va termina nicicand si niciodata, care sa iti dea senzatia ca te vei lovi cu tampla de cer, jumatate tu insuti, jumatate beat de taria inaltimilor, reprezinta o usoara adaptare a visului.
On the ground
Ma intreb cat din mine a ramas pe acolo. Si de ce o parte a plecat inapoi.
Cele doua parti au ramas de atunci una foarte jos, intoarsa catre pamant, iar celalalta foarte sus, aproape rupta.
Depeche Mode - Never Let me Down Again (pentru subtitluri)
marți, 6 decembrie 2011
Wish list
Acum aproape un secol, pe teritorului Statelor Unite un copil putea merge din Sud pana in Nord cu autobuzul, singur, fara nici un pericol. Pus de parinti in scaunul autobuzului numit "Ogarul cenusiu", cu ceva mancare in traista umpluta de bucatareasa de culoare, a pornit in calatoria care il va marca profund pe autorul (de peste multi ani) "Alegerii Sofiei".
La un popas a coborat intr-un restaurant care avea, atractia copilariei, un tonomat cu grozave curse de cai.
Micutii cai de metal, zece la numar, alergau pe o pista metalica si puteai paria pe castigator, varand o moneda de cinci centi.
Asa cum numai in copilarie se poate intampla, dracia de masinarie a nimerit potul cel mare, i s-au aprins toate beculetele, iar din ea au inceput sa curga un torent de monede, cu sutele.
Banii se risipeau pe podea iar copilul era deja impresionat pana la lacrimi.
Problema a aparut insa imediat: cum sa transporte toata prada in buzunarele mici ale pantalonilor scurti pe care ii purta; si-a inghesuit cat mai multe din monede si imediat ele au inceput sa curga intr-un suvoi declansat de orice pas sau miscare.
I-a cerut proprietarei localului sa ii schimbe banii in hartii, dar hapsana l-a refuzat urland ca ar fi trebuit sa aiba optsprezece ani (cat de nedrept pentru un copil) ca sa joace la tonomat si ca daca mai face multi purici in zona s-ar putea sa isi piarda licenta.
Asa ca baiatul s-a inghesuit inapoi in autobuz pentru lunga calatorie care avea sa urmeze. Pana la sfarsitul acesteia, toti cei din jur, inclusiv soferul, aveau sa fie innebuniti de monedele care cadeau incontinuu in intervalul dintre scaune. Iar daca se apleca sa ridice una, in locul ei cadeau alte zeci, intr-o miscare continua insotita de un zgomot asurzitor.
Intr-un final ajunge la destinatie, este asteptat de unchi si de matusa si se repede spre ei.
Inevitabilul se produce: ajuns in apropierea lor, cade drept in fund, buzunarele i se sparg, revarsand siroaiele de banuti pe peron, sub autobuzele masive din parcarea intunecata, loc din care nici o recuperare nu mai era posibila.
Ramane in final cu doar cateva monede in buzunare, nu mai mult de cinci, celelalte fiind pierdute definitiv.
Inspirata de "Alegerea Sofiei" - Wiliam Styron
Wish list - scurt pe doi: Sa nu uit sa ma bucur de "calatorie".
joi, 17 noiembrie 2011
Aer subtire. Cu bicicleta pe langa Salzach
Flori la majoritatea ferestrelor.Drumuri, fara masini, care se astern pe zeci de kilometri.
Varfuri ascutite si inzapezite in care privirea se odihneste prelung.
Oameni care nu te cunosc, dar te saluta cu bunavointa si cu bucuria simpla generata de faptul ca doar te intalnesc pe acelasi drum.

Apa rece si curata a raului lat, in care culoarea cerului se amesteca cu cea a ierbii si formeaza o nuanta specifica de turcoaz.Banci de lemn la marginea drumurilor pe care te poti odihni in pauzele de pedalat.
Paduri care iti taie respiratia prin prospetimea aerului rece de octombrie.
Un cer albastru care se reflecta in oglinda lacurilor care scanteiaza in directia lamelelor de la obiectiv.
Copaci ruginii care coloreaza si adauga o pata in atmosfera verde-albastra a muntilor.

Umbre prelungi in seara care parca vine prea repede in acest anotimp.
Vaci care intorc dupa tine capul, intrebandu-se de ce iti petreci viata in graba celor doua roti care se invart.
Lucruri care merg de la sine, nimic fortat, nimic care sa iti strice linistea si tihna plimbarilor lungi, pornite in dimineata in care bruma acopera pajistile largi si terminate seara, tarziu, la lumina lanternelor de pe cadru.Este inca toamna in aceasta luna a lui octombrie. Iarna este inca departe in Valea Salzach. Iti face cu ochiul de pe creste si stie ca peste putin timp va stapani totul.
Pana atunci insa in extremitatea vestica a landului Salzburg (portiunea dintre Kaprun/Zell am See si Krimml, gazduiti la Fasserhof in Muhlbach - sat apartinand de Bramberg am Wildkogel) aerul este subtire.Usor de respirat.
Si cel mai important este ca bicicleta merge singura. La deal, la vale, nu conteaza.
Pentru a doua oara in acest an: Vielen Dank, Österreich.
sâmbătă, 5 noiembrie 2011
Povestea unei fotografii - "Acoperisul rosu"
Peisajele clasice nu mai sunt la moda. Ideea de peisaj a evoluat in timp.
Daca alegi pe orice site de fotografie o optiune de “landscape” in filtrare vei gasi elemente precum ceata, compozitia elementelor care duc uneori spre abstract, lumina difuza care mai mult ascunde decat sa arate, umbre in contre-jour, profunzimea scurta de camp, frame-uri fie adaugate, fie constituite din elemente de compozitie, etc
Si asta nu este neaparat rau. Altfel peisajele ar semana toate intre ele, ar lipsi de multe ori emotia, misterul.
Cu toate acestea, peisajul de dimineata senina, cand toate lucrurile sunt clare, cand lumina zilei este plina, cand linia de fuga este perfecta, cand secretele au plecat in graba sa se ascunda cine stie pe unde, acest peisaj poate sa constituie momentul in care vrei sa ramai incremenit. Nu poti sa ramai acolo, bineinteles, dar ideea ipotetica te-ar putea atrage.
Pur si simplu nu poti sa traiesti o viata perfecta in fiecare moment al ei.
Varietatea este in fapt esenta insiruirii momentelor. Unele-s mai proaste, altele-s mai bune...
Merita insa sa le apreciezi pe cele bune. Si chiar daca un moment nu ti se pare bun in prezentul clipei, dupa ani si ani il poti aprecia altfel.
Peisajul de mai jos n-a prea fost apreciat nici pe vreun site, nici la concursurile la care a participat.
Realitatea este ca, din ce imi aduc aminte, a fost facut din graba, cu masina parcata la marginea drumului, incurcand putin si traficul (atat cat exista la iesirea dinspre Cisnadie spre Sibiu intr-un inceput de vara).
Cu toate acestea, o clipa oprita in graba si pastrata s-a transformat, o data cu trecerea timpului, intr-o oglinda, in care daca treci in cealalta parte poti sa vezi Tara Minunilor.
Povestea despre aceasta transformare poate debuta in felul urmator:
Nu o sa mai am nevoie de cititul stirilor, de deplasat din punctul A in punctul B, de tras o linie dreapta intre cele doua puncte, de decojit fructul amintirilor, de frunzarit prin atata informatie pe care altii mi-o aduc in fata ochilor fara a avea nici o contributie originala, de facut plinul la rezervorul de idei, de marsaluit din link in link, de sporire a creativitatii ca pas in supravietuire, de alergat printre ganduri, de cautat in tot ceea ce se reflecta in jur perspectiva pe care n-o zaream direct.
Eu o iau la vale peste campul acela verde, trec pe langa casa cu acoperis rosu, urc dealul si ma agat de copaci, escaladez versantii si ma prefac in aburul norilor amestecat cu albastru.
Samd.
| "Acoperisul rosu" Langa Cisnadie, Sibiu |
marți, 11 octombrie 2011
Dilema: Ispasire sau Remuscare?
Câți dintre noi nu au întâmplări adânc îngropate în memoria copilăriei sau fapte care într-o viata de adult le-ar aduce necazuri, rușine și poate, uneori, o pedeapsa.
Briony a greșit, asa cum multi dintre noi am făcut-o în copilărie, acuzând un om de o fapta grava. Contextul este larg (fusese îndrăgostită de acel tânăr care lucra la proprietatea părinților sai) și, asa cum doar copilăria ne poate face sa mințim sau sa luam o părere de moment și sa o transformam într-un lucru cert, s-a produs ireparabilul.
Pe măsura ce creste, devine conștientă de eroarea sa. Descoperă ca vinovatul era altul, iar durerea ii devine din ce în ce mai mare cu cat conștientizează consecințele faptei sale: întreagă sa familie se dezbina, sora nu ii mai vorbește, cel acuzat o ostracizează, iar povestea de dragoste pe care o dezbina (intre sora sa și cel ce va fi acuzat pe nedrept) devine chiar tragica: amândoi sunt uciși de vremurile celui de-al doilea război mondial (în gara de metrou inundata din Londra, respectiv pe țărmurile Normandiei, simbol al eșecului armatei britanice din prima faza a războiului).
„Ispășire” („Atonement”)
De obicei evit sa cumpăr cărți care au pe coperta afișul ecranizării cărții respective.
Atonement, alături de Vrăjitoarele din Easwick, sunt cele doua excepții din biblioteca mea. Si asta pentru ca sunt atât fan Ian McEwan, cat și John Updike (ca o paranteza, „Vrăjitoarele...”, de care ma desolidarizez, nu are nici o legătură cu restul cărților sale, probabil ca a scris-o într-o perioada „high” a carierei sale).
Ecranizarea (cu titlul tradus „Remușcare”...) însă, după părerea mea, este valoroasa. Dacă imaginea Keirei a fost ușor compromisă de filmele cu pirați care apar în serie, în schimb James McAvoy mi se pare perfect pentru rolul acuzatului pe nedrept: are o încrâncenare pe chip în care se citește o întreagă suferință interioara. Trăiește efectiv rolul și pare prins în lumea războiului, chiar și după moarte, pătruns de realitatea cruda ce a urmat unei singure clipe de fericire din viata sa.
Revelația însă este Saoirse Ronan, în rolul lui Briony la vârsta adolescentei. Este cu mult mai mult decât o Dakota Fanning pusa sa țipe cat mai tare în War of the Worlds. Tresăririle sale, respirația scurta, ochii verzi-albăstrui care fac legătura parca cu o alta lume, într-un fel de gaura de vierme, și aduc dramatism ecranizării cu adevărat.
In final, Briony, romanciera ajunsa la vârsta senectuții și cu perspectiva unei boli necruțătoare recunoaște toate greșelile copilăriei: o raza de lumina apărută chiar în momentul culminant i-a relevat adevăratul vinovat, pe care însă l-a ascuns adânc în subconștientul sau. Aceasta clipa nefericita ii va marca existenta plina de regrete:
„A existat o crima. Dar au existat și niște îndrăgostiți. Toata noaptea m-am gandit la îndrăgostiți și la finalurile lor fericite. Asa cum în asfințit ridicam pânzele. Neinspirata inversiune. Mi-a trecut prin minte ca de fapt n-am călătorit chiar atât de departe de când am scris piesa aceea. Mai corect spus, am făcut un ocol uriaș și m-am întors de unde am pornit. Numai în ultima versiune îndrăgostiții au parte de un final fericit, stand unul lângă celalalt pe un trotuar din sudul Londrei, în timp ce eu ma îndepărtez. Toate versiunile anterioare fuseseră nemiloase.”
vineri, 7 octombrie 2011
Castaneda si vremurile 'high"
N-am mai citit de mult Castaneda, deși este un autor care iși numara volumele la aproape zece in biblioteca mea. L-am re-rasfoit zilele acestea. Si am observat ca scrierile sale care ma acaparau pe vremuri imi par acum ușor amuzante. Stilul a ramas același. Probabil ca eu m-am schimbat.
Iar dacă
ceea ce descrie el este chiar adevărat, atunci noi, restul, suntem
“high” fără s-o știm. Si fără sa știm ce pierdem; ne
lipsesc câteva dimensiuni în lumea în care trăim și nu vedem mai
departe de lungul nasului.
Deși
și-a publicat cărțile în aria non-ficțiunii, Carlos Castaneda a
fost “high” pe tot parcursul timpului în care și-a scris
cărțile. As zice “non-stop”, adică și în pauzele de scris.
Nu ca ar
recunoaște-o chiar el de zeci de ori (exemplu: “nici în timpul
experientelor cu plante psihotrope nu fusesem într-o asemenea stare
de haos”) dar lumile pe care le descrie sunt fantastice o mie la
suta. Un milion la suta.
Iar dacă
ceea ce descrie el este chiar adevărat, atunci noi, restul, suntem
“high” fără s-o știm. Si fără sa știm ce pierdem; ne
lipsesc câteva dimensiuni în lumea în care trăim și nu vedem mai
departe de lungul nasului.
Carlito
(autorul) și Don Juan (șaman de profesie) culeg tot felul de plante
“medicinale” de prin deserturile mexicane, le consuma (autorul
recunoaște mai rar partea asta, dar cu siguranță amândoi nu își
umpleau salteaua cu ele ca sa devina mai moale) și apoi ara nisipul
în toate direcțiile în tot felul de aventuri.
Alt
fratele șaman, Don Genaro, mai apare și el din când în când
(plus alte zeci de viziuni secundare) și împreună cu nagualul și
tonalul (greu de explicat în doua cuvinte... dar sa încerc: în
esență sunt doua chestii care ies din noi și se joaca de-a Tom și
Jerry) pun la cale câteva petreceri monstruoase.
Carlos este
învățăcelul, Don Juan maestrul și de aici schema clasica:
Castaneda ba este “the last airbender” (“Apoi a trecut peste
vârfurile copacilor spre sud și a dispărut după ei”), ba “mr.
Nothing” (“parca m-as fi urmărit dintr-un loc ascuns”), ba
Obi-Wan Kenobi aflat în schimb de experienta la Ewan McGregor și
discutând în cadrul seminarului “Cum a oprit Neo gloanțele din
matrice” despre tehnici subliminale.
La
sfârșitul scenelor, de obicei maestrul se prăpădește de ras pe
seama tânărului aspirant și-l trimite înapoi în LA pentru
reculegere.
Probabil și
cu o sacoșă plina de chestii care scapă controlului vamal.
Autorul își
incheie cărțile în coada de peste (categoria ‘young and
restless’) și te lasă cu sufletul la gura pentru o noua apariție.
In “Povestiri despre putere”, de exemplu, se duce sus pe o stânca
și sare.
Ai
zice ca sare în jos, dar cumpără-i volumul următor și îți dai
seama ca sare elastic, stil yo-yo, încoace și încolo, intre lumi,
exclamând “wow” ca în bancul cu adolescentul care stătea pe
balcon și privește un glob de foc trecându-i rapid prin fata de
doua ori, iar maica-sa îl întreabă unde a fost doua zile.
joi, 29 septembrie 2011
Povestea unei fotografii - "Vrajă"
Într-o
dimineață de noiembrie, acum multi, multi ani, am parcat mașina la
Dâmbul Morii și am pornit prin pădure, încetișor, spre Șapte
Scări, canion binecunoscut în regiunea Pietrei Mari.
Cum mergeam prin pădure,
fluierând, traseul era floare la ureche, dimineață superba, zăresc
în dreapta cărării un omuleț cu o pipa în gura (țin minte ca
asta m-a frapat în primul rând... ce fumător de pipa purcede pe
cărări de munte), stand rezemat de un copac.
-Buna dimineața! l-am
salutat
-My son, cum se zice la
voi... Good Morning ! răspunde el
Asta mi s-a părut nițel
ciudat, doua vorbe în romana, doua în engleza… am febra... zic.
Apoi a continuat :
-Ai văzut !?
Ma uit împrejur, ceva
păsări vesele se certau care sa respire ceata și răcoarea prima,
înaintea celeilalte...
-Da! zic eu, habar n-avand
despre ce vorbește
-Ah, nu m-am prezentat, J R
R sunt! spune el vesel
-Viorel, incantat! răspund
eu ca în reclama care peste multi ani o sa promoveze Cremita
-Elf-ul ala ascuns în
iarba, zice el mai departe, o sa se ridice chiar acum și o sa tragă
cu arcul!
-Mhm... sa-l pozez atunci,
spun eu, scotandu-mi trepiedul și fixându-l pe pământ
-You don’t believe me!
-Te cred tataie, dacă zici
... înseamnă ca ce vad în zare printre razele alea este Liv Tyler
pe post de zâna, iar printre crengi o sa apară Frodo.
Am respirat adânc și am
declanșat. Razele soarelui își făceau loc cu greu prin ceata.
Lumina abia părea sa se scurgă, densa, întârziata, sau mai bine
zis speriata, de gândul ca părăsește prea repede zona.
Am închis ochii apoi și
i-am dat dreptate omulețului cu pipa. Locul era plin de magie
generate de curgerea apei, de foșnetul frunzelor și de aerul care
vibra prin mișcarea miilor de aripi ale insectelor.
Apa avea forță și curgea
într-un șuvoi neîntrerupt. Erau zeci de nuanțe de verde în jur,
datorate mușchiului, frunzelor, ierbii și nu în ultimul rând
luminii de dimineață, lumina care datorita spectrului reușea sa
învăluie zona cascadei într-o atmosfera aparte.
Sunt sigur ca dacă as trece acum pe acolo, sau oricare alta data, nu doar ca n-o sa mai reușesc sa surprind acea clipa, dar nici pe omulețul cu pipa care zâmbea larg și atotcunoscător n-am sa îl mai găsesc sprijinit de copac.
| "Vrajă" In apropiere de Sapte Scari - Masivul Piatra Mare, Jud. Brasov |
marți, 27 septembrie 2011
Bicicleta. Traseul 2
Traseul de la Prima evadare este destul de celebru in lumea ciclismului din capitala.
Am reusit in aceasta luna (4 septembrie) sa refacem o mica parte din el, pornind din fata Academiei de Politie (pana acolo drumul nu are un istoric deosebit, vezi traseul 1 descris tot aici, Herastrau si DN1) trecand prin Padurea Baneasa, traversand centura (o portiune destul de periculoasa, pentru ca refacerea centurii a ignorat complet existenta unui astfel de traseu, iar traversarea reprezinta in sine o aventura), mergand spre stana (9.6 km de la start) si negociind cu cainii locali pozitia unde Bucur si-a stabilit prima locatie, pasiunea despre biciclete, oase de ros (n-am avut la dispozitie decat o tibie) si alte subiecte de interes comun, traversand drumul Otopeni-Tunari si continuand pana la Aeroportul Otopeni. Oricum, stana de langa Bucuresti este aparuta parca din Philip K. Dick ("Viseaza androizii oi electrice?")...

La coada Aeroportului (14 km de la start) ne-am oprit pentru o masa frugala de pranz. Aici poti sta toata ziua sa admiri avioanele cum decoleaza si poti sa privesti o lume cum nu credeai ca poate exista in apropiere de Bucuresti: un Baragan cu orizont indepartat, intrerupt doar de cateva tufisuri in care lumina cade plat in miez de zi.
In afara de zgomotul avioanelor nu se aude nimic, doar un bazait de insecte cum poti sa asculti in High Hopes (al celor de la Pink Floyd). Dealtfel, imaginea de debut a videoclipului lor este un camp prelung intrerupt de cativa copaci firavi in zare.
Pentru intoarcere am ales soseaua care duce spre Tunari si continuarea acesteia cu Pipera, strada Doamna Ghica, parcul Circului, unde am avut surpriza unor imensi nuferi pe lac si mai departe binecunoscutul, deja, parc Ion Voicu.
Am parcurs din nou o parte din acest traseu in duminica care tocmai a trecut (25 sep) cu colegii de munca, la initiativa unuia dintre ei (buna idee, Dan!) prin padurea Baneasa, chiar a doua zi dupa "Let's Do It Romania!".
Padurea, putin mai curata parca, a fost superba: am luat aproape fiecare carare la batut, iar unii dintre noi au ramas si pentru o a doua tura, dupa-amiaza.
Zona ramane una deosebita pentru ciclisti: este singura zona din apropiere de Bucuresti unde i-am auzit pe oameni salutandu-se ca pe cararile de munte, dandu-si binete intr-un gest de normalitate si de apartenenta la o casta pe care doar bicicleta ii uneste.
Am reusit in aceasta luna (4 septembrie) sa refacem o mica parte din el, pornind din fata Academiei de Politie (pana acolo drumul nu are un istoric deosebit, vezi traseul 1 descris tot aici, Herastrau si DN1) trecand prin Padurea Baneasa, traversand centura (o portiune destul de periculoasa, pentru ca refacerea centurii a ignorat complet existenta unui astfel de traseu, iar traversarea reprezinta in sine o aventura), mergand spre stana (9.6 km de la start) si negociind cu cainii locali pozitia unde Bucur si-a stabilit prima locatie, pasiunea despre biciclete, oase de ros (n-am avut la dispozitie decat o tibie) si alte subiecte de interes comun, traversand drumul Otopeni-Tunari si continuand pana la Aeroportul Otopeni. Oricum, stana de langa Bucuresti este aparuta parca din Philip K. Dick ("Viseaza androizii oi electrice?")...

La coada Aeroportului (14 km de la start) ne-am oprit pentru o masa frugala de pranz. Aici poti sta toata ziua sa admiri avioanele cum decoleaza si poti sa privesti o lume cum nu credeai ca poate exista in apropiere de Bucuresti: un Baragan cu orizont indepartat, intrerupt doar de cateva tufisuri in care lumina cade plat in miez de zi.
In afara de zgomotul avioanelor nu se aude nimic, doar un bazait de insecte cum poti sa asculti in High Hopes (al celor de la Pink Floyd). Dealtfel, imaginea de debut a videoclipului lor este un camp prelung intrerupt de cativa copaci firavi in zare.
Pentru intoarcere am ales soseaua care duce spre Tunari si continuarea acesteia cu Pipera, strada Doamna Ghica, parcul Circului, unde am avut surpriza unor imensi nuferi pe lac si mai departe binecunoscutul, deja, parc Ion Voicu.Am parcurs din nou o parte din acest traseu in duminica care tocmai a trecut (25 sep) cu colegii de munca, la initiativa unuia dintre ei (buna idee, Dan!) prin padurea Baneasa, chiar a doua zi dupa "Let's Do It Romania!".
Padurea, putin mai curata parca, a fost superba: am luat aproape fiecare carare la batut, iar unii dintre noi au ramas si pentru o a doua tura, dupa-amiaza.
marți, 6 septembrie 2011
Orbitor
Orbitor include diferite stiluri si aria acoperita este vasta, uriasa, cat universul in sine.
Autorul a trecut printr-o viata de om in timpul celor cateva decenii in care si-a scris, rescris, rafinat pagina cu pagina si in final, as spune, a fost metamorfozat de scrierea sa.
A nota ganduri despre Orbitor poate fi un act de curaj. Cu greu poti aduna intr-un singur articol de blog impresii despre cartea care i-a marcat existenta si care il reprezinta pe scriitor de la etapa lui Mircisor pana la cea de participant la revolutia din '89, intr-o perpetua pendulare intre diferite momente ale vietii.
Cartarescu a reprezentat pentru mine un autor descoperit tarziu si pe care l-am abordat cu o usoara retinere de genul "la pomul laudat sa nu te duci cu sacul".
Nu imi este foarte clar daca prima carte citita a fost Jurnalul (I si II) sau "De ce iubim femeile". Cred totusi ca a fost Jurnalul. A fost oarecum ciudat primul contact, pentru ca obisnuit cu Sebastian si Gide aveam o alta idee despre ce inseamna un jurnal. Insa chiar scriitorul spune: "Oamenii au privit Jurnalul ca pe o cronică obiectivă a vieţii mele, ca pe o relatare a ceea ce se petrece în viaţa mea. Or, este cel mai puţin aşa ceva."
Revelatia, pentru mine, a constituit-o de fapt "Nostalgia", aparuta intr-o editie de buzunar la propriu (10 centimetri pe 6) si tiparita pe o hartie mai subtire decat aripa unui fluture... Iar Nostalgia constituie, dupa parerea mea, introducerea Orbitorului. Nu numai prin personajele pe care le regasesti in amandoua (Mendebilul, Lumpa sau alti copii, tovarasi de joaca), ci prin faptul ca acea copilarie din Stefan cel Mare apare zugravita cam din aceeasi perspectiva fantastica.
Aripa stanga - chintesenta este data de capitolul care descrie migrarea neamului Badislavilor peste Dunav, spre nord, evenimentul traversarii fluviului si masacrarea fluturilor acvatici (<<"Cum o fi carnea de flutur?" se pomeni vorbind un ţanc>>) stabilirea in Tîntava, loc de legenda in toate paginile care vor urma si schimbarea treptata in regateni.
Primul volum contine si 'cheia de bolta' a trilogiei: "...stăm între trecut şi viitor ca un corp vermiform de fluture între cele două aripi ale sale. Pe una o putem folosi la zbor, căci ne-am trimis filamentele nervoase pînă către marginile ei; cealaltă ne este necunoscută, de parcă ne-ar lipsi ochiul din partea dinspre ea. Dar cum putem zbura cu o singură aripă? profeţi, iluminaţi, eretici ai simetriei prefigurează ce am putea deveni şi ce va trebui să devenim".
Aceasta imagine a trecutului nostru impregnat in aripa stanga arata dimensiunea umana a ceea ce suntem in fapt. Putem deveni ingeri doar atunci cand ne completam intreaga fiinta cu perspectiva viitorului.
Corpul - imaginea copilariei se clarifica. Mircisor descopera intr-o ferestruica pe care scria "Hidrant" cate o minune in fiecare zi, a carei sursa este magica (si care se dezvaluie mai tarziu a fi Herman - in Orbitor "mai tarziu" poate sa insemne si "mai devreme"...). Copilaria, chiar in acele vremuri gri si triste, impregnate de comunism, are pentru el farmecul specfic, plin de o multitudine de culori, steaguri ramase de la defilare, tricolore sau rosii cu secera si ciocanul, televiziunea care inca transmitea Gala Desenului Animat, serialul Sfantul si cate si cate alte minunatii pe care doar inocenta perioadei le poate imagina.
Aripa dreapta - imagine (si nu numai) a revolutiei romane - o fata inalta cat comitetul central, purtand costum popular si salbe la gat, care a ales dintre demonstranti cateva personaje devenite ulterior emblematice pentru perioada respectiva. Metafora si imaginea revolutiei acoperind cu pieptul sau generos balconul in care se aflau revolutionarii, in timp ce gloantele zburau si ucideau in jur pe oricine, mai putin pe cei alesi, sau scena in care aceiasi alesi profita - la propriu - de "fata-revolutie" in timp ce aceasta dormea pe holul CC-ului sunt reprezentative pentru ceea ce s-a intamplat in acel decembrie sangeros.
Cheia de bolta se completeaza cu finalul dedicat fratelui geaman: suntem ceea ce suntem doar printr-un joc al intamplarii - fratele geaman, rapit in copilarie, Victor, putea fi Mircea. Iar Mircea putea fi Victor.
Pentru mine, Orbitor este cartea care imi descrie copilaria celor doisprezece ani petrecuti intr-o casa situata intr-un cartier linistit, acolo unde curtea (care privita acum cu ochii de adult nu avea mai mult de un metru latime, dar zeci de metri lungime) era un univers intreg, in care cerul albastru al verii eterne se contopea cu bradul crescut in curtea vecinilor (cu aceleasi caracteristici de lungime si latime), cu hortensiile uriase crescute in acelasi metru latime, cu numeroasele magazii insirate, fiecare in parte loc fantastic intesat de monstrii si de lucruri minunate in acelasi timp.
Destinul lui Mircisor care se muta in blocul din Stefan cel Mare este si destinul meu, plecat din acest loc de poveste spre o cladire supraetajata cu numeroase scari, semanand intre ele, dar fiecare diferita in esenta. La o varsta diferita, ce-i drept, pentru ca la cei 12 ani la care avea loc mutarea, perspectiva asupra acestei cladiri noi era usor diferita de cea interpretata la 7 ani.
Cautand un raspuns la concursul de pe "chestii livresti" legat de Alex Leo Serban, am gasit din intamplare, prin Dilema veche, interviul comun luat de redactorii revistei lui Mircea Cartarescu.
Acest interviu are un titlu relevant pentru ceea ce reprezinta trilogia pentru autor:
"Daca reusesc sa termin Orbitor 3, mi-am platit biletul..."
Acelasi lucru il simt si eu, la dimensiunea cititorului, bineinteles, la ultima pagina, incheiata...
Finalul articolului din Dilema Veche arata insa ceea ce poate sa insemne chinul prin care a trecut pana la inaltare:
"Sincer, mi-ar plăcea să ajung să scriu cuvîntul SFÎRŞIT şi, cum zicea cineva, să-mi leg cartea de gît şi să mă arunc cu ea în Dîmboviţa. Cred că o să fiu atît de fericit cînd o să termin încît tot restul e secundar..."
Autorul a trecut printr-o viata de om in timpul celor cateva decenii in care si-a scris, rescris, rafinat pagina cu pagina si in final, as spune, a fost metamorfozat de scrierea sa.
A nota ganduri despre Orbitor poate fi un act de curaj. Cu greu poti aduna intr-un singur articol de blog impresii despre cartea care i-a marcat existenta si care il reprezinta pe scriitor de la etapa lui Mircisor pana la cea de participant la revolutia din '89, intr-o perpetua pendulare intre diferite momente ale vietii.
Cartarescu a reprezentat pentru mine un autor descoperit tarziu si pe care l-am abordat cu o usoara retinere de genul "la pomul laudat sa nu te duci cu sacul".
Nu imi este foarte clar daca prima carte citita a fost Jurnalul (I si II) sau "De ce iubim femeile". Cred totusi ca a fost Jurnalul. A fost oarecum ciudat primul contact, pentru ca obisnuit cu Sebastian si Gide aveam o alta idee despre ce inseamna un jurnal. Insa chiar scriitorul spune: "Oamenii au privit Jurnalul ca pe o cronică obiectivă a vieţii mele, ca pe o relatare a ceea ce se petrece în viaţa mea. Or, este cel mai puţin aşa ceva."
Revelatia, pentru mine, a constituit-o de fapt "Nostalgia", aparuta intr-o editie de buzunar la propriu (10 centimetri pe 6) si tiparita pe o hartie mai subtire decat aripa unui fluture... Iar Nostalgia constituie, dupa parerea mea, introducerea Orbitorului. Nu numai prin personajele pe care le regasesti in amandoua (Mendebilul, Lumpa sau alti copii, tovarasi de joaca), ci prin faptul ca acea copilarie din Stefan cel Mare apare zugravita cam din aceeasi perspectiva fantastica.
Aripa stanga - chintesenta este data de capitolul care descrie migrarea neamului Badislavilor peste Dunav, spre nord, evenimentul traversarii fluviului si masacrarea fluturilor acvatici (<<"Cum o fi carnea de flutur?" se pomeni vorbind un ţanc>>) stabilirea in Tîntava, loc de legenda in toate paginile care vor urma si schimbarea treptata in regateni.Primul volum contine si 'cheia de bolta' a trilogiei: "...stăm între trecut şi viitor ca un corp vermiform de fluture între cele două aripi ale sale. Pe una o putem folosi la zbor, căci ne-am trimis filamentele nervoase pînă către marginile ei; cealaltă ne este necunoscută, de parcă ne-ar lipsi ochiul din partea dinspre ea. Dar cum putem zbura cu o singură aripă? profeţi, iluminaţi, eretici ai simetriei prefigurează ce am putea deveni şi ce va trebui să devenim".
Aceasta imagine a trecutului nostru impregnat in aripa stanga arata dimensiunea umana a ceea ce suntem in fapt. Putem deveni ingeri doar atunci cand ne completam intreaga fiinta cu perspectiva viitorului.
Corpul - imaginea copilariei se clarifica. Mircisor descopera intr-o ferestruica pe care scria "Hidrant" cate o minune in fiecare zi, a carei sursa este magica (si care se dezvaluie mai tarziu a fi Herman - in Orbitor "mai tarziu" poate sa insemne si "mai devreme"...). Copilaria, chiar in acele vremuri gri si triste, impregnate de comunism, are pentru el farmecul specfic, plin de o multitudine de culori, steaguri ramase de la defilare, tricolore sau rosii cu secera si ciocanul, televiziunea care inca transmitea Gala Desenului Animat, serialul Sfantul si cate si cate alte minunatii pe care doar inocenta perioadei le poate imagina.
Aripa dreapta - imagine (si nu numai) a revolutiei romane - o fata inalta cat comitetul central, purtand costum popular si salbe la gat, care a ales dintre demonstranti cateva personaje devenite ulterior emblematice pentru perioada respectiva. Metafora si imaginea revolutiei acoperind cu pieptul sau generos balconul in care se aflau revolutionarii, in timp ce gloantele zburau si ucideau in jur pe oricine, mai putin pe cei alesi, sau scena in care aceiasi alesi profita - la propriu - de "fata-revolutie" in timp ce aceasta dormea pe holul CC-ului sunt reprezentative pentru ceea ce s-a intamplat in acel decembrie sangeros.
Cheia de bolta se completeaza cu finalul dedicat fratelui geaman: suntem ceea ce suntem doar printr-un joc al intamplarii - fratele geaman, rapit in copilarie, Victor, putea fi Mircea. Iar Mircea putea fi Victor.
Pentru mine, Orbitor este cartea care imi descrie copilaria celor doisprezece ani petrecuti intr-o casa situata intr-un cartier linistit, acolo unde curtea (care privita acum cu ochii de adult nu avea mai mult de un metru latime, dar zeci de metri lungime) era un univers intreg, in care cerul albastru al verii eterne se contopea cu bradul crescut in curtea vecinilor (cu aceleasi caracteristici de lungime si latime), cu hortensiile uriase crescute in acelasi metru latime, cu numeroasele magazii insirate, fiecare in parte loc fantastic intesat de monstrii si de lucruri minunate in acelasi timp.
Destinul lui Mircisor care se muta in blocul din Stefan cel Mare este si destinul meu, plecat din acest loc de poveste spre o cladire supraetajata cu numeroase scari, semanand intre ele, dar fiecare diferita in esenta. La o varsta diferita, ce-i drept, pentru ca la cei 12 ani la care avea loc mutarea, perspectiva asupra acestei cladiri noi era usor diferita de cea interpretata la 7 ani.
Cautand un raspuns la concursul de pe "chestii livresti" legat de Alex Leo Serban, am gasit din intamplare, prin Dilema veche, interviul comun luat de redactorii revistei lui Mircea Cartarescu.
Acest interviu are un titlu relevant pentru ceea ce reprezinta trilogia pentru autor:
"Daca reusesc sa termin Orbitor 3, mi-am platit biletul..."
Acelasi lucru il simt si eu, la dimensiunea cititorului, bineinteles, la ultima pagina, incheiata...
Finalul articolului din Dilema Veche arata insa ceea ce poate sa insemne chinul prin care a trecut pana la inaltare:
"Sincer, mi-ar plăcea să ajung să scriu cuvîntul SFÎRŞIT şi, cum zicea cineva, să-mi leg cartea de gît şi să mă arunc cu ea în Dîmboviţa. Cred că o să fiu atît de fericit cînd o să termin încît tot restul e secundar..."
Abonați-vă la:
Postări (Atom)











