Fagaras. Neverending story...

Nu putea sa treaca un an fara Fagaras.

Profitand de o zi de concediu, in 31 august plecam dis de dimineata spre destinatia Balea.
Acolo am lasat masina si apoi am urcat spre Capra, loc clasic de campare.
Spre seara, am escaladat incet, fara graba, spre Vanatoarea lui Buteanu.
Pe drum, siluetele Arpasului, Podragului si trapezul Vistea Mare-Moldoveanu ma insoteau intr-o lumina blanda, aproape de toamna, intr-un cer polarizat natural.

Spre seara, pe intuneric, la lumina frontalelor aveam sa ma intalnesc cu Geo si Ioana, cei care ma vor insoti a doua zi spre Negoiu.
Povestea lor probabil o sa o cititi curand aici: nepotu

In 1 sep plecarea s-a facut in jur de sapte si jumatate dimineata.
Ocolind Paltinul si trecand pe deasupra caldarii Balei, am parcurs vechiul traseu de creasta (care a fost deturnat de faptul ca toti turistii prefera sa coboare acum la Balea), ocolind direct spre Turnul Paltinului.
In zare, Lespezi, Caltun si Negoiu asteptau neclintiti in lumina puternica a diminetii.

Ocolind Laita, am purces la urcarea abrupta de pe Laitel. Efortul insa a meritat, odata ajunsi in varf, perspectiva asupra picaturii albastre a Lacului Caltun, vegheat de Lespezi si de varful omonim, era superba.

Urma ceea ce era mai "usor": abordarea Negoiului prin Strunga Doamnei (Strunga Dracului find inchisa recent din cauza pietrelor care se desprindeau de pe versant).
Desi ocolitor, traseul este mai usor decat cel care abordeaza varful direct. Pe aceasta portiune am intalnit si participantii la maratonul desfasurat in aceasta sambata, maraton care parcurgea 32 km de creasta. Efortul participantilor in alergare merita aplaudat din toata inima.

Intoarcerea pe acelasi traseu a fost doar o proba de anduranta. Soarele se lasa in spate, spre vest, drumul nostru presupunand intoarcerea la corturile de la Capra.

Cu toata agitatia week-end-ului, a maratonului, a aglomeratiei tipice din caldarea Balii, Fagarasul in lungi portiuni de traseu a reprezentat o escaladare a limitelor interioare, in linistea tipica a crestei.
De aici, oricat de departe iti scaldai ochii, bucuria drumului se reflecta in privirile noastre; usor obosite, dar incalzite de satisfactia celor treisprezece ore de carare, stanci, soare, lumina.

Recomand:
nepotu

Jungfraujoch

Incep cu pasaportul pe care il primesti in gara, atunci cand cumperi biletul, pentru ca Jungfrau, pentru turistii de o zi, inseamna in primul rand Jungfraubahn.

Trei trenuri succesive pornesc din Interlaken, respectiv Lauterbrunnen si Kleine Scheidegg (usor de urmarit, prin dreapta imaginii). Apoi patrunzi in inima stancii si totul se petrece in intunericul lui Eiger, imaginandu-ti drumul facut in exterior de Toni Kurz si, mai nou, cu recordul de urcare al lui Ueli Steck; si cata diferenta intre suferinta primului, ramas agatat la cinci metri de echipa de salvatori, pentru eternitate, si cele doua ore si patruzeci si sapte de minute ale ultimului, record din 2009.

Doua opriri ale trenului la Eigerwand si Eismeer (pe partea sudica) iti dau acces prin ferestre largi sa vezi si sa intelegi cum au construit elvetienii aceasta cale ferata in stanca in 1912.
Adica acum 100 de ani.
Zona pare desprinsa din alta planeta, mai ales daca vii dintr-o tara unde autostrazile simple, in zona de campie, se construiesc in zeci de ani.

Dupa aproape trei ore petrecute pe drum, prima reactie cand ajungi la Jungfraujoch este sa iesi afara.
Afara, in aerul cu adevarat subtire al celor 3454 de metri.

Vremea este unul din aspectele cele mai importante. Precedentul drum aici, in 2002, a fost insotit de o furtuna puternica: bratul intins spre nori atunci isi pierdea varfurile degetelor intr-o ceata adanca, orice imprejurime fiind ascunsa vederii. Vantul puternic te zdrobea, un pas in orice directie era cu adevarat interzis.

Acum, in 2012 insa, odata iesiti afara din stransoarea impresionatelor constructii ridicate la cea mai mare altitudine in Europa, un soare puternic te imbia sa pornesti spre varfurile din zare. Zapada, de cativa metri, era complet inghetata si permitea un drum placut spre Monchjoch.
Urcusul este lejer, cei 200 de metri castigati in altitudine pana la 3657m se parcurg lejer in aproape o ora.


Insa nu drumul in sine este provocarea, ci lipsa de oxigen.
Cerul este de un albastru inchis; privit prin polarizor este aproape negru.
Dupa mai bine de doua ore petrecute la aceasta altitudine, fiecare pas devine dificil. Soarele, care pana acum iti era aliat, te orbeste.
Adapostul observatorului, cu racoarea sa, pare cel mai primitor loc din pustietatea inghetata.


Drumul de intoarcere presupune tot trei trenuri, pe un alt traseu insa, prin Grindelwald.
Impresia "high", atat la propriu, cat si la figurat, te insoteste insa  pana inapoi in Interlaken.
Si ramane multa vreme intiparita.

Povestea unei fotografii - Thunersee

Era o liniste deplină.
Furtuna tocmai trecuse, dar nici in toiul ei nu se auzise altceva decât răpaitul ploii si cate un tunet indepartat.
Norul din partea stangă se hotărâse sa ramană incremenit in acea poziție, de parca arcul curcubeului il fixase pe loc.

"Intamplarea si eroarea - cele mai durabile principii ale universului" spunea Frank Herbert in Dunele sale.

Ca intr-un film derulat invers, fotografia aceasta există pentru ca am fost foarte aproape de pensiunea unde eram cazați in acea zi; plecați hai-hui peste dealurile din apropiere cu bicicleta, cand am vazut norii amenințatori, ne-am intors pe dat spre vilă.
Intâmplarea - Ne aflam pe dealurile acelea pentru că programul zilnic fusese stabilit diferit; dacă am fi avut bicicletele cu care plecasem de acasă, probabil ca ziua ar fi fost petrecută in alt mod.
Eroarea - Iar bicicletele de acasă nu le mai aveam, mai bine zis una dintre ele, pentru că alesesem un drum gresit in Viena cu cateva zile inainte. La sute de kilometri distantă, un limitator de inăltime fixat la 2.20 m ne răpise una dintre biciclete, asa că ajunsi in zona Interlaken pornisem in căutarea inchirierii sau cumpărării uneia noi.

Probabil că in aceasta zi de 21 iunie am fi fost departe de acest loc. Din zecile de pensiuni investigate in câteva orase de pe marginile lacurilor Thun si Brienz, am primit răspuns favorabil tocmai de aici, in Sigriswil.
Ajungeai aici după un drum de mai bine de șase kilometri de la baza lacului, plecând din Gunten si urcând pieptis pe o cale cum parcă numai elvețienii știu sa astearnă peste dealuri, ajungand dupa numeroase serpentine la casa care ne găzduia.
Din acest balcon aveam să privim in fiecare zi, odată cu rasaritul sau printre ultimile sclipiri de lumină, panorama care incepea in stanga cu munții din vecinătatea Jungfrau, trecea peste piramida impresionantă a lui Niesen si se sfârsea undeva spre vest, in imprejurimile orașului Thun.

Curcubeul a fost un semn norocos al zilei respective.
Panoramele insă au fost, de la zi la zi, diferite, chiar dacă ilustrau exact aceeași munți.
Lumina era diferită, asa cum diferite sunt toate clipele intre ele. Nu doar cea din cer sau nori, dar si cea care cobora peste lac. Uneori aspră, gri. Alteori blandă, in culorile apusului. Sau veselă in momentele de dimineată, cand ziua respectivă parea ca nu se va mai sfârsi vreodată.

Momente ca cel surprins in această panoramă (obtinută din aproximativ cinci cadre diferite), indiferent că sunt rezultatul unui lung sir de intamplări, te duc cu gandul că, uneori, toate lucrurile au un sens dat de elementele care ne alcătuiesc.
Cu alte cuvinte, pe termen lung, nu prea scăpam de ceea ce suntem.

Recomand:
LÜTHI APPARTMENT

Povestea unei fotografii - "Mintea detine cheia"

"Mintea detine cheia"

"Corpul meu este o cusca.
Iar mintea mea detine cheia."
(Peter Gabriel / The Arcade Fire - My body is a cage)


Mintea, cu ajutorul ochiului, priveste fara sa vada. De cele mai multe ori.
Se concentreaza undeva intr-un plan mediu: nu priveste nici imaginea in ansamblu, nici in detaliu.
Are o adancime de camp aleatoare si inconstanta.

Este bine cateodata sa te pierzi de realitate.
Ceea ce te inconjoara, te distrage cu o forta pe care doar vointa mintii o poate contracara.

Sunt insa si momente, in zilele cele mai aglomerate, mai zgomotoase, cand un declic iti schimba perspectiva.
Rata batailor inimii se incetineste brusc si lucrurile se misca in reluare.
Perspectivele se schimba, iar ceea ce era invizibil pentru minte devine clar, in amanunt.

Mintea detine cheia care sa declanseze acea rupere.
Trece dincolo de granita stabilita de cusca care, invizibila, tinea spiritul incatusat.

Momentul in care am declansat, surprinzand imaginea de mai sus, a fost unul in care, cu adevarat fulgii de zapada cadeau mult mai incet. Timpul curgea altfel decat in mod obisnuit. Este adevarat ca perspectiva a fost jumatate intuitiva, jumatate voluntara.
Fiecare detaliu a aparut apoi pe senzor la perfectiunea pe care aparatul o permitea.

Acest fulg a fost cheia care a eliberat spiritul.

Zen

Cei sosiţi pe acest blog în căutarea unor cuvinte despre Murakami, Pratchett, Cărtărescu, Barnes, McEwan ştiu ca scrisul nu este la îndemâna oricui, ca apartenenţa la lumea literelor se face prin zeci de ani de citit, de format, de cautat, de introspectat. Cu toţii vrem sa ne vedem cuvintele tipărite şi citite, orgoliul unui scriitor nu se poate compara cu nimic.

Credem ca fericirea se cucereşte în timp ce urci panta abruptă şi plina de eforturi a înşiruirii cuvintelor, precum şi în contemplarea pe care o vom avea în final cocoţaţi pe vârful muntelui de cărţi publicate, citite şi criticate.

Si-au trait fericiţi până la adanci batraneţi, şi-am incălecat pe o şa.... dar se pare ca lucrurile stau altfel.

„Descurajare, sufocare, tristeţe şi – e cuvântul cel mai potrivit – obida, da, cuvântu-asta care miroase-a obiele şi narodnicism. Ma simt obidit, împins într-un ungher, cocoloşit acolo. [...] Obidit – nedreptăţit fără putinţa de a-mi striga nedreptăţirea, fără putina de apărare, fără măcar dreptul de a ma plânge fără nimeni care sa-mi poată arata empatie sau simpatie.[..] Obida mea e tocmai asta: ca nu e nimeni care sa creadă, sa ma creadă, sa-mi creadă. Cu toţii îmi neaga dreptul de a ma simţi obidit.”

Care va sa zică..

Cel mai titrat scriitor român contemporan, cel căruia ii apar traducerile pe banda rulantă în toate limbile pământului, cel care, potrivit unei reviste autohtone, a câştigat cea mai mare sumă de bani din scrierile sale intre toţi scriitorii români, cel care a ajuns sa îndrume alţi juni scriitori prin cursuri şi prin sfaturi, cel care este privit ca un zeu (în viata), prea bun (în ochii tuturor) ca sa fie atins măcar cu o idee sau cu o scânteie de spirit, ei bine, el, Mircea Cărtărescu, ne spune contrarul.

Probabil ca aceasta este natura contrariului. In orice, iar în scris cu atât mai mult, exista doua laturi, doua însuşiri, iar pendularea intre agonie şi extaz este continua.

Ce este „Zen” pana la urma?

Exact cum moto-ul jurnalului o spune, este viata de toate zilele (a lui, a scriitorului, a celui care vieţuieşte intre mana care tine pixul deasupra hârtiei, uneori doar plutind peste aceasta, intre visele sale vii, pline de seva – câţi dintre noi visam atât de intens? - şi grijile de zi cu zi pe care oricine le experimentează).

Citindu-i jurnalul celor şapte ani (perioadă care se încheie cu sfârşitul anului 2010), am avut senzaţia ca Mircea putea fi întâlnit oriunde: pe stradă, la universitate, în metrou, în pădure, în aeroport. Uneori îţi lasă senzaţia ca a trecut pe lângă tine, tu fiind un drumeţ grăbit pe cărările vieţii, cel care nu mai are o clipă de răgaz în care sa ii privească pe semenii din jur, sau oraşul în care trăieşte sau cerul de deasupra capului.

Alteori, te întrebi cum ar fi fost sa îţi petreci timpul - tu cel care ai doua-trei săptămâni de concediu pe an, cel care îşi subjuga ziua în subteranul câştigării existentei - câteva luni din an la Berlin, veri lungi în verdeaţa satului romanesc, începuturi de nopţi în preajma stelelor (care din oraş nu se mai vad), ani întregi în care fiecare secunda este alocata doar familiei, sa îţi vezi odrasla crescând sub ochii tăi şi sa nu ratezi nici un moment important, sa te bucuri de compania prietenilor, sa fii incantat de construirea casei pe care ţi-ai dorit-o (şi pe care oricine şi-ar dori-o) în vecinătatea pădurii, unde nici măcar de revelion nu se aud artificiile şi petardele „civilizaţiei” de la câţiva kilometri depărtare...

După ce te-ai întrebat toate acestea, întoarce-te la paginile care îţi spun, una după alta, într-o înşiruire de sute de file scrise într-un singur sens ca profunzimea are preţul ei.

Sa fie fericiţi pe lumea asta doar cei săraci cu duhul?

Probabil ca da.

Restul suntem condamnaţi.

O spune, chiar el, cel pe care l-ai crezut cel mai împlinit om în viată şi care şase sute de pagini îţi repetă obsedant ca n-ai scăpare. Eşti ceea ce eşti şi asta te va însoţi pentru totdeauna.

„M-am întâlnit cu copiii de la liceul Lazăr, am vorbit despre tot şi nimic în fata unei săli pline de „small faces”. Întâlnirea a fost sub sigla „Treptele succesului”, dar eu le-am arătat cat de important e eşecul, ce minunaţi şi umani sunt loserii. Le-am spus ca succesul e calea cea mai sigura către singurătate şi nefericire, caci eu ştiu despre ce vorbesc. „I'm old enough to know better” ”.

Mircea Cartarescu, Zen, Jurnal, 2004-2010, Humanitas

1Q84

„Orașul pisicilor”

Un tânăr călător, care își petrecea viata astăzi într-un loc, mâine în altul, dormind și trăind la voia destinului, urcându-se în tren atunci când se satura, zărește într-o zi un oraș curat prin care curgea un râu liniștit O priveliște încântătoare, cu siguranță, care îl face sa coboare în gara pustie. Nici un impiegat nu se afla pentru a-i oferi îndrumări, asa ca pornește la pas prin oraș. Toate magazinele erau închise, cu storurile trase, asa ca obosit, într-un final, poposește în turla bisericii.

Adoarme, iar la căderea nopții, se trezește brusc, observând ca orașul era cuprins de pisici care, trecând podul peste râu, încep sa deschidă obloanele, iar întreaga noapte orașul se anima de viata felinelor.

Uimit, la venirea zilei, vede ca toate pisicile se retrag și se hotărăște sa mai rămână încă o zi.

La căderea celei de-a doua nopți, scenariul se repeta: orașul acela era în întregime un oraș al pisicilor, oastea de feline apărând doar odată cu întunericul

In a treia noapte, zarva pornește printre locuitorii ciudați ai orașului – pisicile încep sa simt mirosul de om.

Se pornesc sa caute în fiecare ungher al orașului, după miros, iar în final ajung la clopotniță, unde izul de om se simțea din ce în ce mai puternic.

Ajung chiar în turla bisericii. Omul, speriat, își spune ca i-a sosit sfârșitul

Si cu toate acestea, deși pisicile simțeau un miros pătrunzător de om și se aflau chiar în fata acestuia, nu reușesc sa îl zărească.

Frustrate, părăsesc biserica și se retrag.

Omul, uimit ca nu a fost descoperit, se hotărăște sa plece în ziua următoare

Ajunge în gara, dar trenul care trecea de doua ori pe zi, cate o data pentru fiecare sens se mers, nu mai oprește.

Desi călătorul nostru zarea silueta mecanicului trenului, precum și pasagerii, trenul își vedea de drum.

Ca și cum nici măcar gara n-ar mai fi existat în acel loc.

Atunci își da seama ca niciun tren nu va mai opri.

Pe vecie.

Acel loc nu mai aparținea lumii pe care o știa și pe care o părăsise de curând. Intre cele doua lumi nu mai era nici o punte care putea fi trecuta.

Era „orașul pisicilor”.

Suntem instabili și inconsecvenți

Desi suntem conștienți ca sunt perioade de flux și de reflux, perioade în care ne simțim bine și altele în care parca totul se sfârșește, nu reușim sa ne integram în curgerea lor. Facem totul pe dos: atunci când ar trebui sa stam într-un colt și sa așteptăm sa ne treacă, ne afișăm în văzul tuturor, bătându-ne cu pumnii în piept. 

Si vice-versa.

Ne propunem în fiecare zi sa schimbam ceva și rămânem mereu doar la stadiul de propunere. Ne este greu sa ne dezbaram de obiceiuri și de ceea ce ne trage în mediocritate. Nu ținem minte nici măcar ceea ce a fost ieri, daraminte acum câțiva ani.

In acest context, cum ni s-ar părea ca o strângere de mana pe care a avut-o cineva, atunci când a avut zece ani, sa ii marcheze viata, pentru totdeauna?

Si cum într-o strângere de mana sunt necesare doua persoane, miza se ridica și se dublează. Amândoi sunt urmăriți de acel moment.

Murakami, în stilul sau liniștit, dar adânc, ne aduce o oglinda a propriilor temeri în fata ochilor, descriindu-i pe Tengo și pe Aomame având traiectorii similare în viata, dar ferme.
Amandoi au fost târâți de părinți, unul încasator de taxe de radioteleviziune, cealaltă de creștini (într-o societate majoritar budista...) sa bata din ușă în ușă, fie pentru încasarea banilor, fie sa convingă societatea ca raiul are o forma unica.
Realitatea similara se transforma, cu trecerea anilor, într-o lume fantastica, denumita într-un stil propriu fiecăruia: Aomame o numește 1Q84, o realitate paralela cu 1984, anul în care se desfășoară acțiunea, iar Tengo și-o imaginează ca „orașul pisicilor”, un loc în care odată ajuns, nu mai poți regăsi calea înapoi spre lumea de zi cu zi.
Pe cer apare o a doua luna: doar cei azvârliți în paralelism o zăresc și rămân cu privirea pironita în cer, întrebându-se dacă celor din jur cele doua luni le sunt familiare sau străine

In contextul în care parca azi suntem oameni diferiți, înghițiți de alte ființe care ne-au luat locul, iar transformarea este continua și permanenta, constanta pare de neimaginat.
Sa trăiești cu speranța ca exista o singura persoana potrivita pentru tine în aceasta lume și ca acea persoana este undeva, poate departe, poate doar la câteva blocuri distanta, dar trăind și sperând aidoma ție, este o noțiune aproape abstracta (gândind rațional), dar atât de draga parții de suflet care mai exista undeva bine ascunsa în cotloanele existentei oricui.

Inevitabil, cei doi se întâlnesc în final. Ea își strecoară mana subțire intre degetele puternice ale celui care aproape nu îndrăznește sa deschidă ochii și sa privească împlinirea unui moment pe care l-a așteptat vreme îndelungata

Anul devine din nou 1984.
Același an pomenit și de Orwell, însă dintr-o nișă diferita a timpului.
Dacă autorul britanic privea în viitor, peste treizeci de ani, Murakami privește înapoi in timp.
Privește spre o lume în care, în afara televiziunii, cuceririle moderne erau încă la stadiul de imaginație. Fara telefon mobil (doar un telefon fix care suna intotdeauna vestitindu-i, figurat, pe locatari despre identitatea apelantului doar prin tonul soneriei), fara internet, fara retele de socializare.

Apare aproape imposibil astăzi sa îți închipui ca o persoana poate fi căutata doar în registre sau intre fisele unei biblioteci, prin zeci de ore de investigații

Si totuși, acea lume avea farmecul ei. Si este meritul autorului lui 1Q84 sa ne-o aducă în fata ochilor. 
Cele trei volume au peste 1000 de file. Faptul ca am reușit sa le dau gata în doar douăzeci de zile nu reprezinta în nici un caz meritul meu. Ci al unui om care scrie genial prin stil. Poate nu prin informație, sau prin bogăție literara, asa cum se așteptau unii. Dar prin acel ritm molcom, rareori întrerupt de un eveniment brutal și păstrat încă din „Pădurea Norvegiana” în aceeași maniera, un ritm de maraton poate, asa cum și viata lui personala este descrisa în „Autoportretul scriitorului ca alergător de cursa lunga”.

Lumea în care nu erai on-line în fiecare moment și nimic nu te ajuta sa capeți orice informație în secunda următoare era, paradoxal, mai simpla.


Simplitatea de fapt este data de sensul curgerii timpului: un eveniment care va avea repercusiuni viitoare iti stabileste destinul. Nu acel destin stabilit, de care nu ai cum sa scapi si care ar reprezenta un final nefericit, ci acea predestinare a lucurilor care iti vor implini sufletul undeva in viitor.

1Q84 – Haruki Murakami
Polirom 2011 (pentru vol I / II) și 2012 (pentru vol III).

Povestea unei fotografii - "Călatorie"

Ai ajuns aici după atâta drum.
Meriți o clipă de răgaz. Pe acel ponton, privești cu ochii minții un copil care aleargă.
Prudent, înainte de a sări, el are o mica ezitare.
Ești tu, sau poate altcineva, nu are importantă.

Imaginează-ți acest lac înainte de prima rază de soare.
Este întuneric și nu se aude decât zgomotul ușor al apei care se lovește de ponton.
Pădurea din spate este doar o prezență masivă care vibrează neauzit.

Acum, coloana sonoră fiind imprimată, deschide ochii.

Acea barcă te așteaptă sa te urci. După ce faci primul pas și-l așezi ferm pe fundul bărcii, știi ca nu ai cum sa te mai întorci. Va urma și al doilea pas, mai puțin ferm decât primul, pentru a asigura stabilitate.
Pe fundul bărcii sunt doua vâsle pe care le potrivești în locașuri.
Cufunzi una dintre ele în apa și culoarea albastra a acesteia urca ușor spre tine. Urmează o a doua bătaie, care imprima direcție.
Inspiri adânc știind ca nu mai este cale de întoarcere.
Lumina prânzului deja te copleșește, puternică, orbitoare. Malul se depărtează încet, încet. La un moment dat îți dai seama ca nici nu mai ai nevoie sa vâslești. În jurul tău nu sunt decât cele doua maluri depărtate, pe care nu zărești decât copaci. Curentul te poartă singur.

Stii ca soarele se va apleca din ce în ce mai tare, iar o data ce va depăși linia orizontului, barca ta se va răsturna pentru a privi răsăritul de soare. Atunci ochiul ar fi închis de tot, complet, terminând un ciclu.

Pana atunci însa mai este timp. Pleoapa ta este abia la jumătatea distantei ce reprezinta o clipire.

În jurul tău au rămas doar malurile care se depărtează din ce în ce mai tare.

"Călătorie"

Cumpana, Vidraru

Life sucks

Pentru prima oara nu imi dau cu parerea despre o carte. Il las doar pe autor sa vorbeasca, iar eu fac o reverenta virtuala in fata cuvintelor lui, ramanand doar cu placerea de a-l fi descoperit din (ceea ce niciodata nu este o) intamplare...

Alan H. Cohen - Viata ca o teapa
(Why your life sucks - original title)

{ "Daca as avea doua paini, as vinde una si mi-as cumpara zambile pentru suflet", spunea un mistic persan. Ingrijirea si hranirea sufletului sunt mult prea importante decat toate celelalte eforturi pe care le depui pentru ca totul depinde de ele.
Atunci cand sufletul este hranit cum se cuvine, te simti minunat; sanatatea iti este infloritoare; ai energie si entuziasm; relatiile cu ceilalti iti aduc satisfactii si tot ceea ce faci e un succes.

Daca sufletul nu iti este bine hranit, nu reusesti nimic. Te simti oribil; te irita toate fleacurile; te certi mereu cu cei din jur; ai tot felul de plictiseli financiare; pierzi mai mult timp la serviciu incurcand lucrurile, iar viata sentimentala este un fel de film de groaza, drama epica sau lipseste cu desavarsire.
Desigur, poti brava si poti prosti multa lume, dar daca esti pustiit pe dinauntru si te doare sufletul, nimic din ceea ce faci nu-ti va aduce satisfactia pe care o cauti.

Cand iti dai seama ca sufletul ti s-a uscat, opreste-te si fa orice pentru a-l regenera. Iesi din casa. Invita-ti cel mai bun prieten la restaurantul preferat. Plimba-te pe plaja si savureaza momentul magic in care soarele saruta oceanul. Fa un masaj complet cu uleiuri aromatice. Inchiriaza casete cu filmele preferate, ia-ti o galeata cu floricele si organizeaza-ti propriul festival de film la un sfarsit de saptamana. Ia-ti vacanta pe care ai tot amanat-o. Admira-ti umbra in lumina lunii. Indiferent ce faci pentru a te simti bine, va schimba tot ceea ce faci. Sau, cum spune Ally McBeal, "Cand mananc jeleuri ma simt mai bine. Nu-mi cereti o explicatie stiintifica".

Consideram infometarea o problema fizica, cand, de fapt, aceasta este generata de foamea spirituala. Acceptam infometarea sufletului ca un mod de viata. Poti sa fi foarte bogat, dar ingrozitor de flamand spiritual. Sau te poti hrani modest, dar sa te simti in al noualea cer.

A invata sa-ti hranesti sufletul este una dintre cele mai importante lectii ale vietii. }

Never let me down again

Grossglockner este cel mai inalt varf din Austria. Este inconjurat de o platforma de varfuri care reprezinta inaltimile cele mai mari din Alpi.

Soseaua te duce prin cei 48 de kilometri pana in apropierea varfului si a ghetarului de la baza si ajunge la 2508 metri altitudine maxima.

Am parcurs-o la sfarsitul lui octombrie, cand desi era aproape de inchiderea sezonului (intai noiembrie), era strabatuta de numeroase masini din toate colturile Europei. Si cu totii, de oriunde veneam, aveam un zambet ‘high’... cred ca daca ne-ar fi facut cineva analizele ramaneam fara permisul de conducere.

We're flying high

Imagineaza-ti ca stai sa asculti doar linistea.

Ignora-i pe ceilalti care trec pe drum.

Drumul reprezinta o ascultare a propriei respiratii.

O urmarire a soarelui care se lasa incet pe o muchie semeata.

O clipa de relaxare in iarba, privind cum incep sa apara stelele intr-un roi concentric.

We're watching the world pass us by

Aici totul este calm. Nu ai mii de variante de ales, te lasi condus de un drum care putea sa fie si o simpla carare, nu conteaza.

Stii ca toate gandurile tale si toate visele sunt corecte. Nu frumoase, nu simple, nu comune. Ci doar reprezentative pentru cine esti. Si rotunde, complete.

Drumul nu reprezinta in sine decat oglinda a ceea ce aduci cu tine. Este un fel de “no man’s land” care reflecta exact ceea ce vrei sa vezi.

Un fel de “Sfera” (pentru cine a vazut filmul) care creeaza intr-o realitate paralela ceea ce ce ai visat.

Never want to come down

Legat in viata de zi cu zi de un oras care este departe de munti, cred ca cel mai obsedant vis pe care l-am avut de-a lungul timpului a fost acela despre “cum incep muntii”.

La un moment dat campia trebuie sa se termine. Punctul in care incepi sa urci este punctul in care incepi sa zbori.

Pentru cei ca mine, care urca pe munte mai ajutati de drum, de tren (pe vremuri), de placere, de lumina (mai nou), de o incurajare, sa patrunzi pe o sosea care pare ca nu se va termina nicicand si niciodata, care sa iti dea senzatia ca te vei lovi cu tampla de cer, jumatate tu insuti, jumatate beat de taria inaltimilor, reprezinta o usoara adaptare a visului.

Never want to put my feet back down
On the ground


Ma intreb cat din mine a ramas pe acolo. Si de ce o parte a plecat inapoi.
Cele doua parti au ramas de atunci una foarte jos, intoarsa catre pamant, iar celalalta foarte sus, aproape rupta.

Depeche Mode - Never Let me Down Again (pentru subtitluri)

Wish list

Acum aproape un secol, pe teritorului Statelor Unite un copil putea merge din Sud pana in Nord cu autobuzul, singur, fara nici un pericol. Pus de parinti in scaunul autobuzului numit "Ogarul cenusiu", cu ceva mancare in traista umpluta de bucatareasa de culoare, a pornit in calatoria care il va marca profund pe autorul (de peste multi ani) "Alegerii Sofiei".

La un popas a coborat intr-un restaurant care avea, atractia copilariei, un tonomat cu grozave curse de cai.
Micutii cai de metal, zece la numar, alergau pe o pista metalica si puteai paria pe castigator, varand o moneda de cinci centi.
Asa cum numai in copilarie se poate intampla, dracia de masinarie a nimerit potul cel mare, i s-au aprins toate beculetele, iar din ea au inceput sa curga un torent de monede, cu sutele.
Banii se risipeau pe podea iar copilul era deja impresionat pana la lacrimi.

Problema a aparut insa imediat: cum sa transporte toata prada in buzunarele mici ale pantalonilor scurti pe care ii purta; si-a inghesuit cat mai multe din monede si imediat ele au inceput sa curga intr-un suvoi declansat de orice  pas sau miscare.
I-a cerut proprietarei localului sa ii schimbe banii in hartii, dar hapsana l-a refuzat urland ca ar fi trebuit sa aiba optsprezece ani (cat de nedrept pentru un copil) ca sa joace la tonomat si ca daca mai face multi purici in zona s-ar putea sa isi piarda licenta.
Asa ca baiatul s-a inghesuit inapoi in autobuz pentru lunga calatorie care avea sa urmeze. Pana la sfarsitul acesteia, toti cei din jur, inclusiv soferul, aveau sa fie innebuniti de monedele care cadeau incontinuu in intervalul dintre scaune. Iar daca se apleca sa ridice una, in locul ei cadeau alte zeci, intr-o miscare continua insotita de un zgomot asurzitor.

Intr-un final ajunge la destinatie, este asteptat de unchi si de matusa si se repede spre ei.
Inevitabilul se produce: ajuns in apropierea lor, cade drept in fund, buzunarele i se sparg, revarsand siroaiele de banuti pe peron, sub autobuzele masive din parcarea intunecata, loc din care nici o recuperare nu mai era posibila.

Ramane in final cu doar cateva monede in buzunare, nu mai mult de cinci, celelalte fiind pierdute definitiv.
Inspirata de "Alegerea Sofiei" - Wiliam Styron


Wish list - scurt pe doi: Sa nu uit sa ma bucur de "calatorie".