Cei sosiţi pe acest blog
în căutarea unor cuvinte despre Murakami, Pratchett, Cărtărescu,
Barnes, McEwan ştiu ca scrisul nu este la îndemâna oricui, ca
apartenenţa la lumea
literelor se face prin zeci de ani de citit, de format, de cautat, de
introspectat. Cu toţii vrem sa ne vedem cuvintele tipărite şi
citite, orgoliul unui scriitor nu se poate compara cu nimic.
Credem ca fericirea se
cucereşte în timp ce urci panta abruptă şi plina de eforturi a
înşiruirii cuvintelor, precum şi în contemplarea pe care o vom
avea în final cocoţaţi pe vârful muntelui de cărţi publicate,
citite şi criticate.
Si-au trait fericiţi până la adanci batraneţi, şi-am incălecat pe o şa.... dar se pare ca lucrurile stau altfel.
Si-au trait fericiţi până la adanci batraneţi, şi-am incălecat pe o şa.... dar se pare ca lucrurile stau altfel.
„Descurajare,
sufocare, tristeţe şi – e cuvântul cel mai potrivit – obida,
da, cuvântu-asta care miroase-a obiele şi narodnicism. Ma simt
obidit, împins într-un ungher, cocoloşit acolo. [...] Obidit –
nedreptăţit fără putinţa de a-mi striga nedreptăţirea, fără
putina de apărare, fără măcar dreptul de a ma plânge fără
nimeni care sa-mi poată arata empatie sau simpatie.[..] Obida mea e
tocmai asta: ca nu e nimeni care sa creadă, sa ma creadă, sa-mi
creadă. Cu toţii îmi neaga dreptul de a ma simţi obidit.”
Care va sa zică..
Cel mai titrat scriitor
român contemporan, cel căruia ii apar traducerile pe banda rulantă în
toate limbile pământului, cel care, potrivit unei reviste
autohtone, a câştigat cea mai mare sumă de bani din scrierile sale
intre toţi scriitorii români, cel care a ajuns sa îndrume alţi
juni scriitori prin cursuri şi prin sfaturi, cel care este privit ca
un zeu (în viata), prea bun (în ochii tuturor) ca sa fie atins
măcar cu o idee sau cu o scânteie de spirit, ei bine, el, Mircea
Cărtărescu, ne spune contrarul.
Probabil ca aceasta este
natura contrariului. In orice, iar în scris cu atât mai mult,
exista doua laturi, doua însuşiri, iar pendularea intre agonie şi
extaz este continua.
Ce este „Zen” pana la
urma?
Exact cum moto-ul
jurnalului o spune, este viata de toate zilele (a lui, a
scriitorului, a celui care vieţuieşte intre mana care tine pixul
deasupra hârtiei, uneori doar plutind peste aceasta, intre visele
sale vii, pline de seva – câţi dintre noi visam atât de intens?
- şi grijile de zi cu zi pe care oricine le experimentează).
Citindu-i jurnalul celor
şapte ani (perioadă care se încheie cu sfârşitul anului 2010),
am avut senzaţia ca Mircea putea fi întâlnit oriunde: pe stradă,
la universitate, în metrou, în pădure, în aeroport. Uneori îţi
lasă senzaţia ca a trecut pe lângă tine, tu fiind un drumeţ
grăbit pe cărările vieţii, cel care nu mai are o clipă de răgaz
în care sa ii privească pe semenii din jur, sau oraşul în care
trăieşte sau cerul de deasupra capului.
Alteori, te întrebi cum
ar fi fost sa îţi petreci timpul - tu cel care ai doua-trei
săptămâni de concediu pe an, cel care îşi subjuga ziua în
subteranul câştigării existentei - câteva luni din an la Berlin,
veri lungi în verdeaţa satului romanesc, începuturi de nopţi în
preajma stelelor (care din oraş nu se mai vad), ani întregi în
care fiecare secunda este alocata doar familiei, sa îţi vezi
odrasla crescând sub ochii tăi şi sa nu ratezi nici un moment
important, sa te bucuri de compania prietenilor, sa fii incantat de
construirea casei pe care ţi-ai dorit-o (şi pe care oricine şi-ar
dori-o) în vecinătatea pădurii, unde nici măcar de revelion nu se
aud artificiile şi petardele „civilizaţiei” de la câţiva
kilometri depărtare...
După ce te-ai întrebat
toate acestea, întoarce-te la paginile care îţi spun, una după
alta, într-o înşiruire de sute de file scrise într-un singur sens
ca profunzimea are preţul ei.
Sa fie fericiţi pe lumea
asta doar cei săraci cu duhul?
Probabil ca da.
Restul suntem condamnaţi.
O spune, chiar el, cel pe
care l-ai crezut cel mai împlinit om în viată şi care şase sute de
pagini îţi repetă obsedant ca n-ai scăpare. Eşti ceea ce eşti şi
asta te va însoţi pentru totdeauna.
„M-am întâlnit
cu copiii de la liceul Lazăr, am vorbit despre tot şi nimic în
fata unei săli pline de „small faces”. Întâlnirea a fost sub
sigla „Treptele succesului”, dar eu le-am arătat cat de
important e eşecul, ce minunaţi şi umani sunt loserii. Le-am spus
ca succesul e calea cea mai sigura către singurătate şi
nefericire, caci eu ştiu despre ce vorbesc. „I'm old enough to
know better” ”.
Mircea Cartarescu, Zen,
Jurnal, 2004-2010, Humanitas
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu