Orbitor include diferite stiluri si aria acoperita este vasta, uriasa, cat universul in sine.
Autorul a trecut printr-o viata de om in timpul celor cateva decenii in care si-a scris, rescris, rafinat pagina cu pagina si in final, as spune, a fost metamorfozat de scrierea sa.
A nota ganduri despre Orbitor poate fi un act de curaj. Cu greu poti aduna intr-un singur articol de blog impresii despre cartea care i-a marcat existenta si care il reprezinta pe scriitor de la etapa lui Mircisor pana la cea de participant la revolutia din '89, intr-o perpetua pendulare intre diferite momente ale vietii.
Cartarescu a reprezentat pentru mine un autor descoperit tarziu si pe care l-am abordat cu o usoara retinere de genul "la pomul laudat sa nu te duci cu sacul".
Nu imi este foarte clar daca prima carte citita a fost Jurnalul (I si II) sau "De ce iubim femeile".
Cred totusi ca a fost Jurnalul. A fost oarecum ciudat primul contact, pentru ca obisnuit cu Sebastian si Gide aveam o alta idee despre ce inseamna un jurnal.
Insa chiar scriitorul spune: "Oamenii au privit Jurnalul ca pe o cronică obiectivă a vieţii mele, ca pe o relatare a ceea ce se petrece în viaţa mea. Or, este cel mai puţin aşa ceva."
Revelatia, pentru mine, a constituit-o de fapt "Nostalgia", aparuta intr-o editie de buzunar la propriu (10 centimetri pe 6) si tiparita pe o hartie mai subtire decat aripa unui fluture... Iar Nostalgia constituie, dupa parerea mea, introducerea Orbitorului. Nu numai prin personajele pe care le regasesti in amandoua (Mendebilul, Lumpa sau alti copii, tovarasi de joaca), ci prin faptul ca acea copilarie din Stefan cel Mare apare zugravita cam din aceeasi perspectiva fantastica.
Aripa stanga - chintesenta este data de capitolul care descrie migrarea neamului Badislavilor peste Dunav, spre nord, evenimentul traversarii fluviului si masacrarea fluturilor acvatici (<<"Cum o fi carnea de flutur?" se pomeni vorbind un
ţanc>>) stabilirea in T
întava, loc de legenda in toate paginile care vor urma si schimbarea treptata in regateni.
Primul volum contine si 'cheia de bolta' a trilogiei: "
...stăm între trecut şi viitor ca un corp vermiform de fluture între cele
două aripi ale sale. Pe una o putem folosi la zbor, căci ne-am trimis
filamentele nervoase pînă către marginile ei; cealaltă ne este necunoscută, de
parcă ne-ar lipsi ochiul din partea dinspre ea. Dar cum putem zbura cu o
singură aripă? profeţi, iluminaţi, eretici ai simetriei prefigurează ce am
putea deveni şi ce va trebui să devenim".
Aceasta imagine a trecutului nostru impregnat in aripa stanga arata dimensiunea umana a ceea ce suntem in fapt. Putem deveni ingeri doar atunci cand ne completam intreaga fiinta cu perspectiva viitorului.
Corpul - imaginea copilariei se clarifica. Mircisor descopera intr-o ferestruica pe care scria "Hidrant" cate o minune in fiecare zi, a carei sursa este magica (si care se dezvaluie mai tarziu a fi Herman - in Orbitor "mai tarziu" poate sa insemne si "mai devreme"...). Copilaria, chiar in acele vremuri gri si triste, impregnate de comunism, are pentru el farmecul specfic, plin de o multitudine de culori, steaguri ramase de la defilare, tricolore sau rosii cu secera si ciocanul, televiziunea care inca transmitea Gala Desenului Animat, serialul Sfantul si cate si cate alte minunatii pe care doar inocenta perioadei le poate imagina.
Aripa dreapta - imagine (si nu numai) a revolutiei romane - o fata inalta cat comitetul central, purtand costum popular si salbe la gat, care a ales dintre demonstranti cateva personaje devenite ulterior emblematice pentru perioada respectiva. Metafora si imaginea revolutiei acoperind cu pieptul sau generos balconul in care se aflau revolutionarii, in timp ce gloantele zburau si ucideau in jur pe oricine, mai putin pe cei alesi, sau scena in care aceiasi alesi profita - la propriu - de "fata-revolutie" in timp ce aceasta dormea pe holul CC-ului sunt reprezentative pentru ceea ce s-a intamplat in acel decembrie sangeros.
Cheia de bolta se completeaza cu finalul dedicat fratelui geaman: suntem ceea ce suntem doar printr-un joc al intamplarii - fratele geaman, rapit in copilarie, Victor, putea fi Mircea. Iar Mircea putea fi Victor.
Pentru mine, Orbitor este cartea care imi descrie copilaria celor doisprezece ani petrecuti intr-o casa situata intr-un cartier linistit, acolo unde curtea (care privita acum cu ochii de adult nu avea mai mult de un metru latime, dar zeci de metri lungime) era un univers intreg, in care cerul albastru al verii eterne se contopea cu bradul crescut in curtea vecinilor (cu aceleasi caracteristici de lungime si latime), cu hortensiile uriase crescute in acelasi metru latime, cu numeroasele magazii insirate, fiecare in parte loc fantastic intesat de monstrii si de lucruri minunate in acelasi timp.
Destinul lui Mircisor care se muta in blocul din Stefan cel Mare este si destinul meu, plecat din acest loc de poveste spre o cladire supraetajata cu numeroase scari, semanand intre ele, dar fiecare diferita in esenta. La o varsta diferita, ce-i drept, pentru ca la cei 12 ani la care avea loc mutarea, perspectiva asupra acestei cladiri noi era usor diferita de cea interpretata la 7 ani.
Cautand un raspuns la concursul de pe "chestii livresti" legat de Alex Leo Serban, am gasit din intamplare, prin Dilema veche, interviul comun luat de redactorii revistei lui Mircea Cartarescu.
Acest interviu are un titlu relevant pentru ceea ce reprezinta trilogia pentru autor:
"Daca reusesc sa termin Orbitor 3, mi-am platit biletul..."
Acelasi lucru il simt si eu, la dimensiunea cititorului, bineinteles, la ultima pagina, incheiata...
Finalul articolului din Dilema Veche arata insa ceea ce poate sa insemne chinul prin care a trecut pana la inaltare:
"Sincer, mi-ar plăcea să ajung să scriu cuvîntul SFÎRŞIT şi, cum zicea cineva, să-mi leg cartea de gît şi să mă arunc cu ea în Dîmboviţa. Cred că o să fiu atît de fericit cînd o să termin încît tot restul e secundar..."
Pentru intoarcere am ales soseaua care duce spre Tunari si continuarea acesteia cu Pipera, strada Doamna Ghica, parcul Circului, unde am avut surpriza unor imensi nuferi pe lac si mai departe binecunoscutul, deja, parc Ion Voicu.
Zona ramane una deosebita pentru ciclisti: este singura zona din apropiere de Bucuresti unde i-am auzit pe oameni salutandu-se ca pe cararile de munte, dandu-si binete intr-un gest de normalitate si de apartenenta la o casta pe care doar bicicleta ii uneste.
